pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Despre om
pr. Fernand Lelotte, SJ

achizitionare: 14.09.2003; sursa: Editura Universal Pan

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior CAPITOLUL V
MISIUNEA OMULUI

Să nu ținem seamă, pentru un moment, de faptul că Dumnezeu a chemat pe om la o viață superioară și să presupunem că l-a creat, înzestrat exclusiv cu ceea ce se potrivește naturii sale. Întrucât Harul nu distruge natura, ci o ridică și o înnobilează, ceea ce vom arăta mai jos despre misiunea omului în ordinea naturală, va păstra întreaga sa valoare când vom vorbi despre ridicarea sa la starea sa supranaturală.

"Este natural pentru om: 1. tot ceea ce aparține naturii sale create (trup și suflet); 2. tot ce rezultă, ca efect, din natura sa creată, din forțele, facultățile, nevoile și însușirile sale, 3. toate scopurile și obligațiile, eforturile și tendințele care corespund acestor facultăți create, precum și mijloacele prin care sunt atinse aceste scopuri." (Bartmann, Precis de theologic dogmatique, I, 310)

Care este deci, în ordinea pur naturală, misiunea omului pe Pământ'? Creștinismul răspunde: să cunoască, să iubească și să servească pe Dumnezeu. "Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, capabil să cunoască și să iubească pe Creatorul său; el a fost orânduit să fie domn peste toate făpturile spre a le stăpâni și pentru a se folosi de ele, preamărindu-L pe Dumnezeu." (Vatican II, G.S. nr. 12 § 3)

Viața omului după moarte, va fi fericită sau nefericită, după felul în care el și-a împlinit menirea sa pământească. "Biserica, luminată prin Revelația divină, afirmă că Dumnezeu a creat pe om în vederea unui scop preafericit, dincolo de mizeriile timpului prezent. În plus, credința creștină ne învață că această moarte trupească, de care omul ar fi fost scutit dacă n-ar fi păcătuit, va fi într-o zi biruită, atunci când mântuirea, pierdută prin greșeala omului, îi va fi redată de Atotputernicul și milostivul său Mântuitor. Căci Dumnezeu a chemat și cheamă pe om să se unească cu El prin toate fibrele ființei sale, în comuniunea eternă a unei vieți divine nestricăcioase. Pornind de la temeiurile înalte pe care le oferă cercetării oricărui om, credința este astfel în măsură să răspundă la chinuitoarea întrebare a omului cu privire la propriul său viitor." (Vatican II,C.S. nr. 18, § 2)

Omul nu are o misiune impusă din afară; ea îi este dictată de tendința naturală și instinctuală a întregii sale firi. Să precizăm această misiune:

 

1. A cunoaște pe Dumnezeu

În primul rând omul trebuie să se folosească de inteligența sa pentru a afirma, chiar numai printr-o simplă contemplare a minunilor naturii, existența unui Creator. Este vorba de o tendință instinctivă și naturală - o repetăm din nou - a minții omenești care-L caută pe Creator. În măsura în care îi permit propriile sale mijloace, el se va strădui să precizeze natura acestei Ființe supreme. Din păcate însă - așa cum am spus mai sus - el nu va putea ajunge prea departe în această căutare și va aspira în mod cu totul natural să primească de la Dumnezeu însuși, o completare de informații.

 

2. A iubi pe Dumnezeu.

Din cunoașterea lui Dumnezeu trebuie să izvorască, în inima omului, un sentiment de dragoste și de adorație, pe care-l va exprima printr-o rugăciune personală și - dat fiind că omul trăiește în societate - printr-un cult colectiv. Luminat de conștiința sa proprie - de care vom vorbi mai departe - el se va strădui să-și conformeze viața sa cu regulile de morală pe care i le dictează natura sa, reguli care au pe Dumnezeu drept Autor. Cunoscându-L pe Dumnezeu ca izvor al oricărui bine și ca perfecțiune infinită, omul va simți născându-se în el dorința - nelămurită și neputincioasă, de a-L vedea, de a-L poseda, așa cum este El și de a-L iubi astfel mai mult.

 

3. A servi pe Dumnezeu

Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de om, căci Lui nu-i lipsește evident nimic; fericirea sa nu poate fi nici sporită, nici micșorată. A sluji lui Dumnezeu nu se poate deci compara cu serviciul unui servitor față de stăpânul său, ci înseamnă că omul este chemat să colaboreze cu Dumnezeu la opera Sa creatoare, pentru a o perfecționa. "A sluji lui Dumnezeu" este expresia clasică; mai bine s-ar putea zice "a ajuta lui Dumnezeu". Căci, oricât de straniu ar putea să pară, opera lui Dumnezeu este incompletă; creația sa este o "simfonie neterminată" și chiar din voința Creatorului.

Dacă Dumnezeu ar fi voit să facă totul de-a gata pentru om, ar fi trebuit să construiască El însuși casele, mesele, lămpile electrice, pantofii, ochelarii, cărucioarele pentru copii... Ba chiar mai mult: El ar fi trebuit să coacă pâinea brutarului, să taie carnea pe care ne-o vinde măcelarul, să devină bucătar iscusit, etc. Și încă mai mult: El ar fi trebuit să ne scutească să mestecăm alimentele, să le digerăm... Ar fi trebuit să suprime orice creștere, respirație, deplasare, orice mișcare... Această lume ar fi fost o lume imobilă, mută, înghețată...

Dumnezeu însă a făcut mai bine lucrurile, plasându-ne într-o lume semifinită, cu misiunea de a-I continua opera sa. Așa cum o mamă se bucură de ajutorul copilului ei când pregătește masa în familie, tot așa și Dumnezeu a voit să-i asocieze pe oameni la opera sa creatoare și, în acest scop, El s-a mulțumit doar să-i schițeze planul, invitându-i să continue actul Său creator și promițându-le răsplată veșnică pe măsura activității lor. Așadar, pentru a îngădui oamenilor să-și manifesteze dragostea, Dumnezeu i-a supus acestei "încercări" de a îmbunătăți împreună cu El creația.

"Domnul Dumnezeu, care a sădit în inima omului dorința nesățioasă de a ști, n-a avut intenția să pună o limită eforturilor lui de cucerire când i-a spus: 'supuneți pământul'. El i-a încredințat și a oferit spiritului omenesc întreaga Sa creație, pentru a o pătrunde și a putea astfel înțelege, mereu mai profund, măreția nemărginită a Creatorului său ..." (S.S. Pius XII la al Vl-lea Congres al Federației Internaționale a Astronauticii, 20 septembrie 1956)

Pe șantierele lui Dumnezeu, rolul omului este dublu:

a) Trebuie să continue în el însuși opera de creație. În acest sens el trebuie să pună în valoare talanții primiți de la Dumnezeu, dezvoltându-și corpul, îmbogățindu-și cunoștințele, corectându-și din ce în ce mai mult viața după indicațiile propriei sale conștiințe, dezvoltându-și astfel progresiv și armonios personalitatea. Omul este un pământ fertil, bogat în energii latente, pe care Dumnezeu le-a sădit în el. Menirea sa nu este de a înăbuși aceste energii, ci de a le face să înflorească; să descătușeze aceste forțe vii, să desăvârșească aceste virtualități psihice, intelectuale, artistice, morale. Așa după cum un artist creează o capodoperă dintr-o argilă informă, omul trebuie să-și modeleze ființa și să realizeze cât mai perfect tipul de om pe care îl așteaptă Dumnezeu să devină. A acționa în felul acesta, înseamnă a-L preamări pe Dumnezeu și a te pregăti în modul cel mai eficace pentru a fi de folos semenilor tăi.

b) Omul trebuie să continue în jurul său opera creației. El trebuie să stăpânească progresiv materia, să pună în valoare bogățiile solului și subsolului, să exploateze, în vederea unui mai mare randament, bogățiile naturii, pentru ca astfel lumea exterioară să-l ajute să se înalțe, și pe ea odată cu el.

"Considerată în ea însăși, activitatea umană, individuală și colectivă, acest gigantic efort prin care oamenii, de-a lungul secolelor, se străduiesc să-și îmbunătățească condițiile de viață, corespunde scopului lui Dumnezeu. Omul creat după chipul lui Dumnezeu a primit misiunea de a supune pământul și tot ce conține el, de a stăpâni cosmosul cu sfințenie și dreptate și, recunoscând pe Dumnezeu drept Creatorul tuturor lucrurilor, de a-I supune Lui ființa sa proprie și întreg universul". (Vatican II, G.S. nr. 34, § 1).

Privită în această perspectivă, orice muncă cinstită continuă deci opera lui Dumnezeu și spiritualizează materia, de la jocul jonglerului care amuză pe toți gură-cască, până la munca inginerului, care supune forțele naturii, punându-le în slujba omului și până la umila treabă a unei mame care pregătește masa sau face atrăgător interiorul unui cămin.

"Acești bărbați și aceste femei care, câștigându-și existența lor și a familiei, își duc activitatea pentru a servi bine societatea, sunt întemeiați să vadă în munca lor o prelungire a operei Creatorului; un serviciu făcut fraților este un aport personal adus la înfăptuirea planului providențial în istorie". (Vatican II, G.S. nr. 34, § 2).

Cu fiecare acțiune umană, materia câștigă în valoare, se îmbibă de spirit și devine mai capabilă să ne asigure fericirea temporară și eternă. O grămadă de pietre și de fiare, devine o casă sau o biserică, o bucată obișnuită de lemn se preschimbă într-un mâner de unealtă, într-o masă de lucru sau într-o elice de avion; cu o nimica toată de culoare, Fra Angelico ne încântă ochii și ne înalță sunetul... Omul slujește așadar lui Dumnezeu, desăvârșindu-I opera din el însuși și din jurul său. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este chemat să fie, într-o anumită măsură, creator, stăpân și organizator. "Lumea este o întreprindere a lui Dumnezeu pentru a făuri creatori, asociindu-și ființe demne de dragostea Sa". (H. Bregson. "Les deux sources").

În consecință, întreaga activitate umană este supusă la două legi: a) legea muncii. Omul trebuie să muncească; el este esențialmente un lucrător pe șantierele lui Dumnezeu. b) legea progresului. Omul este lăsat pe pământ pentru a perfecționa opera lui Dumnezeu. El trebuie deci să aibă atracție față de orice progres real, în orice domeniu s-ar găsi.

"Departe de a opune cuceririle geniului și curajul omului, puterii lui Dumnezeu, și de a considera creatura rațională ca un fel de rival al Creatorului, creștinii sunt din contra, convinși că victoriile neamului omenesc sunt un semn al măreției divine și o consecință a scopului Său inexprimabil". (Vatican II, G.S. nr. 34, § 3)

... Orice progres real, spuneam mai sus. Din păcate, nu este însă totdeauna așa; în loc de a stăpâni materia, omul modern se înrobește și foarte adesea îi devine sclav. "Omul a vrut să producă tot ceea ce este. posibil, pretinzând că pune la dispoziția tuturor, confortul, acest camuflaj al fericirii... Exclusiv preocupat de a avea, omul și-a pierdut sensul de a fi. Aceasta este robia bunei stări. În munca abrutizantă a uzinei sau în confortul moleșitor, ce a devenit oare persoana umană?" (D. Perrot, Style d'homme, p. 26) "Progresul real nu trebuie să fie o amăgitoare strălucire a progresului tehnic, ci o substanțială îmbunătățire morală și juridică a omenirii". (S.S. Pius XII, Discurs din 21 noiembrie 1946)

Principiul rămâne totuși neschimbat: omul este lăsat pe pământ pentru a face operă de progres, în orice domeniu s-ar afla, fizic, științific, tehnic sau moral, stagnarea este contrară planului lui Dumnezeu. Oricine acceptă învățătura creștină, trebuie să fie un susținător al progresului. "Mesajul creștin nu abate pe oameni de la construirea unei noi lumi și nici nu-i îndeamnă să se dezintereseze de soarta semenilor lor, dimpotrivă, le impune o datorie mai stringentă ". (Vatican II, G.S. nr. 34, § 3).

 

4. A se servi pe sine însuși

Din cele spuse până aici, urmează că: ajutând pe Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, colaborând la desăvârșirea operei divine, omul își servește, în definitiv, propria sa cauză, propriile sale interese. "Prin acțiunea sa, omul transformă nu numai lucrurile și societatea, ci se perfecționează pe sine însuși. El învață o mulțime de lucruri, își dezvoltă facultățile, iese din propriile sale limite și se depășește. Acest avânt, bine dirijat, are cu totul alt preț decât acumularea posibilă de bogății exterioare. Omul valorează mai mult prin ceea ce este, decât prin ceea ce are." (Vatican II, G.S. nr. 35, § 1).

Orice făptură omenească - indiferent cine ar fi ea - caută în mod necesar interesul său: începând cu mica "Soră a Săracilor", care își jertfește viața îngrijind bolnavii, până la bancherul care trimite un dar anonim în folosul unei opere de binefacere. Bogătașul caută, fără îndoială, satisfacția de a fi făcut câțiva oameni fericiți prin dărnicia sa; mica Soră, căutând slava lui Dumnezeu, va avea în plus consolarea de a putea alina mizeriile altora și în orice caz, își va spori propriile sale merite.

Desigur, în vorbirea curentă se spune despre o persoană că este "dezinteresată" când ea nu caută un avantaj material sau un cuvânt de aprobare. Este evident că, în acest sens, un oarecare număr de acțiuni umane se pot numi "interesate". "Morala care se pretinde dezinteresată, este fără bază din punct de vedere filozofic, iar psihologic, inumană. Ea nu este totuși 'interesată', pentru că nu face din fericire un scop, ci numai un rezultat." (Chan. J. Leclercq, La vie en ordre)

De fapt, singur Dumnezeu este cu adevărat dezinteresat, adică El este singurul care nu-și găsește nici un avantaj personal în opera Sa și în munca oamenilor. El nu trage nici un folos din creație; El nu are nici un "interes" în tot ceea ce a creat. În Dumnezeu nu poate să apară nici o lipsă, nici o suferință și nici o micșorare a gloriei sale prin faptul că omul refuză să colaboreze cu El. Dumnezeu este neschimbat, nemărginit în infinita sa perfecțiune. Consecințele fiecărei acțiuni umane apar însă în afară de Dumnezeu și se fac simțite în creația însăși. În final, omul însuși va fi singura victimă - precum și singurul beneficiar - al propriei sale activități.

 

5. A servi pe alții

Un tată de familie dă bucuros de pomană unui om sărman, întinzând fiului său banul, pentru ca el să-l dăruiască cerșetorului; astfel îl asociază pe fiul său la opera sa de caritate. Așa face și Dumnezeu: depune în mâinile fiecărui om "vocații", cu misiunea de a le dezvolta și de a le pune la dispoziția semenilor săi. Dumnezeu nu este un fel de zeu egoist care își păstrează pentru El puterea, bogăția, dărniciile; El ne-a dat posibilitatea de a fi, asemenea Lui, buni și puternici.

El a înzestrat pe unii cu îndemânarea de a prelucra lemnul, fierul sau lâna și de a confecționa cele necesare nu numai pentru el, ci și pentru ceilalți oameni. Altora le-a dăruit inteligența pentru ca să poată descoperi noi bogății în natură și să le facă folositoare pentru toți. Unul a primit darul muzicii; altul darul cuvântului, al treilea, priceperea de a planta și de a curăța arborii cu artă și așa mai departe. Omul nu este deci stăpânul darurilor primite, ci este numai depozitarul unei părți din bunurile pe care Dumnezeu le-a destinat omenirii. El nu este decât un intermediar, ca și copilul despre care am vorbit și va fi răsplătit în măsura în care își va îndeplini misiunea de caritate și de ajutor reciproc.

Dumnezeu n-a conceput omenirea ca o masă informă de indivizi, lucrând fiecare pentru sine, ci pentru o mare familie, în care fiecare trebuie să-și bată capul, în măsura talanților primiți, să contribuie la sporirea fericirii altora. "Dumnezeu n-a creat omul solitar; încă de la origine l-a creat bărbat și femeie. Această asociere a bărbatului cu femeia este expresia primară a comuniunii persoanelor. Căci omul, în adâncul firii sale, este o ființă socială și, fără relații cu ceilalți semeni, el nu poate nici să trăiască, nici să-și dezvolte însușirile, sale". (Vatican II, G.S. nr. 12, §4)

Oamenii sunt astfel chemați să rămână uniți nu numai cu Creatorul lor - și vom vedea mai târziu la ce grad de intimitate îi cheamă - ci și între ei. Legea iubirii, care cârmuiește raporturile omului cu Dumnezeu, trebuie să reglementeze și raporturile cu semenii săi.

"În zilele noastre mai ales, avem imperioasa datorie de a considera drept aproapele nostru, pe orice om care ne cere să-l ajutăm: fie că este vorba de un muncitor străin disprețuit fără motiv, fie de un exilat sau de un copil născut dintr-o legătură nelegitimă, care îndură pe nedrept umilirile unor greșeli comise de alții sau de un înfometat, care apelează la conștiința noastră, amintindu-ne de cuvântul Domnului: 'oricând ați făcut bine unuia dintre acești frați ai mei mai mici, Mie mi l-ați făcut'". (Vatican II, G.S. nr. 27, § 2).

Pentru a împiedica făpturile Sale să se închidă în sine și să se izoleze, Dumnezeu le-a făcut să aibă nevoie unele de altele... împărțind darurile Sale în mod inegal! Este un fapt brutal, care se poate constata zilnic: oamenii nu primesc aceiași talanți. Nu este vorba aici de inegalitatea financiară, care separă pe cel bogat de sărac, inegalitatea care, după cum vom vedea mai târziu, este cauzată mai ales de oameni, ci este vorba de inegalitatea în privința sănătății, a forțelor fizice, a aptitudinilor intelectuale, a vârstei etc...

Precizăm din primul rând că acest fel de inegalitate va exista întotdeauna, sub o formă sau alta, oricât s-ar strădui unii să niveleze condițiile de viață ale fiecăruia: totdeauna vor fi în lume copii și mame, profesori și elevi! Motivul este simplu: Dumnezeu însuși a făcut din această inegalitate o lege a lumii, așa cum a supus corpurile materiale legii gravității. Rămâne să explicăm, care este rațiunea acestor rânduieli divine.

Desigur, se poate arăta că Dumnezeu este Stăpân peste darurile Sale și că le împarte așa cum i se pare mai potrivit. Dacă El a dat mai mult vecinului meu decât mie, eu n-am dreptul să strig împotriva nedreptății, atât pentru faptul că Dumnezeu nu-mi datorează nimic, cât și pentru faptul că nedreptatea presupune un drept încălcat. Acest răspuns însă pare că atribuie lui Dumnezeu niște capricii. Desigur, se poate adăuga că viața omenească, ca și progresul, ar fi imposibile fără această inegalitate, așa cum o demonstrează cu foarte mult duh, canonicul Duplessy:

"Dacă întreaga lume ar fi la fel de bogată, s-ar putea ca întreaga lume să fie tot atât de săracă, pentru că în societate sunt funcții umile, însă necesare, pe care nimeni n-ar fi dispus să le exercite, dacă toți ar fi egali și a căror înlăturare ar face din viața tuturor o viață mizerabilă. De exemplu: încercați în sistemul 'egalității', sa mergeți de la Paris la Marsilia. Să zicem că vreți să luați trenul: cine se va obosi să facă un tren? Cine ar vrea să fabrice vagoanele? ... Să presupunem că acestea există: cine îl va conduce? Acestui tren îi trebuie conducător, mecanic, ungător de roți, unul care să aprindă luminile, etc. Cine va îndeplini toate aceste funcții? Veți răspunde: va conduce cel mal inteligent! Însă pentru că presupunem ca valabil sistemul egalității, nu există 'cel mai inteligent'. Atunci va fi șef fiecare, pe rând. Bine; însă în acest caz, câte călătorii ar trebui să faceți în calitate de conducător, de mecanic, etc ... înainte de a face o călătorie în calitate de călător?..." (E. Duplessy, Apollogetique, vol. I, p. 142)

Răspunsul ultim și adânc este acesta: această inegalitate este voită de Dumnezeu, pentru că ea permite oamenilor să dăruiască așa cum se dăruiește Dumnezeu și să participe astfel la opera Sa de Iubire. Nu este oare această "inegalitate", de exemplu, cea care face dintr-o mamă, providența copilașului ei? Oare nu această "inegalitate" dă minerului posibilitatea de a face servicii semenilor săi? Oare nu datorită ei, oamenii pot să se dăruiască în mii de feluri în calitate de vatmani sau ingineri, clovni sau florari, cofetari sau vânzători de bilete la loterie?...

În planurile lui Dumnezeu, această inegalitate în fond, nu rămâne solitară; talentele fiecăruia aparțin colectivității. Orice favoare divină făcută unui individ, trebuie să se reverse asupra altora: cel inteligent trebuie să lumineze pe ignorant; cel sănătos, să susțină pe bolnav; adultul să ajute pe copil; bogatul să sprijine pe sărac; brutarul să dea cizmarului; acesta medicului, medicul morarului; morarul brutarului, fiecare după aptitudinile sale. Faptul acesta este valabil și pentru diferitele popoare ale lumii, care sunt chemate și ele să se ajute reciproc. "lată regula activității umane: să fie conformă adevăratului bine al omenirii, după planul și voința lui Dumnezeu și să permită omului, considerat ca individ sau ca membru al societății, să se desăvârșească conform plenitudinii vocației sale ". (Vatican II, G.S. nr. 35, §2)

Nimeni pe pământ nu este atât de înzestrat, încât să nu aibă nevoie de aproapele său; nimeni nu este chiar atât lipsit de mijloace, încât să nu poată fi de folos colectivității, fie măcar prin a-și exprima recunoștința față de cel care-i vine în ajutor. Chiar și suferința - după cum vom arăta mai târziu - reprezintă o bogăție din care și alții pot trage foloase. Prin urmare, inegalitatea pe care Dumnezeu se pare că a pus-o în lume în împărțirea darurilor Sale, este corectată de o lege naturală, care restabilește echilibrul și care ne face să ne bucurăm de legea muncii și a progresului, citată mai sus.

Legea solidarității sau cu alte cuvinte, legea slujirii altora, care obligă pe fiecare să-și pună calitățile sale la dispoziția aproapelui. "Un arbore este așa cum trebuie să fie, cu toate că rădăcinile sale se deosebesc de ramuri". (A. de Saint-Exupery, Pilote de la guerre, p. 241) Fără aceste legături frățești, n-ar exista între oameni decât nemulțumiri, dezacord, invidie, anarhie, așa cum dovedește de altfel lumea de astăzi!

"Amploarea și rapiditatea transformărilor cer în mod imperios ca nimeni, din neatenție la evoluția lucrurilor sau din inerție, să nu se mulțumească cu o etică individualistă. Numai atunci când fiecare om contribuie la binele comun cu propriile sale calități și, ținând seama de nevoile semenilor săi, se preocupă în același timp și în mod efectiv și de propășirea instituțiilor publice sau private care servesc la îmbunătățirea condițiilor vieții umane, numai atunci se poate spune că își îndeplinește cu prisosință îndatoririle sale proprii de dreptate și caritate". (Vatican II, G.S. nr. 30, §1).

 

6. În mod liber

Dumnezeu a fixat deci omului o sarcină: să-și asigure propria fericire, pământească și eternă, asigurând-o în același timp pe aceea a semenilor săi. L-a chemat să completeze creația, opera de iubire. Dar iubirea presupune libertatea. De aceea Dumnezeu nu l-a supus pe om legilor oarbe, pe care le-a impus celor materiale; omul va fi chemat să-și îndeplinească misiunea sa în mod liber. "În virtutea dăruirii de sine cu totul libere, făcută omului, Dumnezeu cere în schimb de la om dăruirea sa liberă". (Y. de Montcheuil, Constrire, IX).

"Totdeauna omul se îndreaptă liber spre orice bine. Această libertate este foarte prețuită de contemporanii noștri și este căutată cu multă ardoare. Și pe bună dreptate. Din nefericire însă, uneori le este atât de dragă, încât devin incorecți, considerând libertatea lor ca o îngăduință de a face orice, chiar și ceea ce este rău, atunci când le satisface plăcerea. Adevărata libertate însă este în om un semn privilegiat al chipului divin. Căci Dumnezeu a voit să-l lase pe om să-și caute el însuși Creatorul după propriile sale vederi și, alipindu-se liber de El, să ajungă astfel la o fericită plenitudine.

Însăși demnitatea omului cere să acționeze după o alegere conștientă și liberă, fiind mișcat și determinat de o convingere personală și nu doar de impulsuri instinctive sau de niște constrângeri exterioare. Omul ajunge la această demnitate atunci când, eliberându-se de orice robie a patimilor, prin alegerea liberă a binelui, el înaintează spre destinul său și se îngrijește pentru aceasta de mijloacele necesare prin iscusința sa proprie ". (Vatican H, G. S. nr. 17)

Odată ce Dumnezeu a creat pe om ca ființă liberă, refuzul - adică păcatul - a devenit posibil. Pentru ca această eventualitate să nu se poată produce, ar fi trebuit ca Dumnezeu să-l lipsească pe om de libertatea sa și să-l aducă prin urmare, la starea animalului care acționează din instinct.

"Dragostea nu se poate dărui și cere, decât ființelor libere. Nu vom ajunge niciodată să ne imaginăm făcând noi înșine un robot perfecționat, care să poată declara liber: 'Te iubesc!' O singură dragoste are valoare pentru noi: aceea care ne-o acordă liber, o ființă liberă; nu acordăm nici un preț manifestărilor de afecțiune mărturisite de un subaltern prea interesat. Întreagă creația materială, precum și aceea a plantelor și animalelor, n-au fost pentru Dumnezeu decât o pregătire, după care Creatorul l-a făcut pe om liber, pentru ca acesta să poată îndrepta într-un elan de adeziune filială, întreg Universul spre Izvorul său. Un om 'liber' este o ființă capabilă să rostească: Nu..." (A. Joly, Le beau risque de la Foi, p. 30)

Dumnezeu nu este cauză a pactului. Fabricantul de automobile poate fi tras la răspundere din cauza folosirii defectuoase a mașinii de către un șofer imprudent? Dumnezeu ne dă viața, inteligența, voința și încă multe alte bunuri, pentru ca noi să realizăm cu ele o operă personală, asemănătoare lucrării Sale. El nu poate fi făcut răspunzător de proasta folosire din partea noastră a darurilor cu care ne-a înzestrat. În nici un caz Dumnezeu nu vrea răul; dar El nu l-ar putea opri decât lipsindu-ne de libertate, care este esențială în orice act de iubire.

Păcatul este, așadar, o inițiativă a omului; este un refuz de a colabora cu Dumnezeu într-o anumită împrejurare. Consecințele păcatului sunt inevitabile: el va răspândi dezordinea în opera lui Dumnezeu și pentru că omul este unicul beneficiar al creației, păcatul va lovi necruțător atât omul păcătos, cât și semenii săi. Tot răul pe care-l vedem în prezent în jurul nostru, vine într-o foarte mare măsură din păcatul oamenilor. (Restul este consecința jocului legilor fizico-chimice care guvernează organizarea lumii acționând orbește, așa cum vom arăta mai departe). Pentru ce răul îi lovește adeseori și pe cei nevinovați, vom încerca s-o explicăm în capitolul următor.

 

Concluzie

Aceasta este, așadar, misiunea omului: să cunoască pe Dumnezeu, să-L iubească și să-I slujească sau mai bine zis, să-L ajute. A-i sluji lui Dumnezeu, înseamnă a se servi pe sine însuși și a sluji aproapelui. Acestea nu sunt trei misiuni separate; nu, a sluji lui Dumnezeu înseamnă a servi aproapele iar a servi pe aproapele înseamnă a-ți asigura fericirea proprie temporară și veșnică; a căuta fericirea proprie înseamnă a sluji lui Dumnezeu și a asigura fericirea semenilor.

"Dacă vrei să-ți faci drum spre succes, adică spre fericire, nu trebuie numai să te ferești de acei înșelători numiți atei, ci trebuie să pui religia ta la temelia vieții tale ... Îți voi spune ce este necesar: în primul rând să recunoști că există un Dumnezeu. Apoi să faci voia Lui și în sfârșit, să tragi cel mai mare folos din viața pe care ți-a dat-o Dumnezeu, îndeosebi iubind pe aproapele tău. Aceasta este adevărata credință. Gândește-te la ea nu numai duminica, ci în orice clipă și trăiește-o în orice împrejurare din viața ta de toate zilele. " (Baden-Powell, La Route du Succes)
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire