pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Despre credință
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ADDENDA

1. Thomas Merton, necredincios, comunist, botezat la vârsta de 23 de ani (1938), și devenit călugăr trapist, scrie în autobiografia sa:

«Într-o duminică mă găseam la Havana în biserica Sfântul Francisc pentru a asista la o a doua Liturghie. Biserica era plină. Primele bănci erau ocupate de un mare număr de copii... La consacrare preotul ridică ostia, apoi potirul și îndată vocea copiilor izbucni puternic: «Cred în Dumnezeu...» Toți acești copii cubanezi scoteau acest strigăt ca o afirmare plină de bucurie a credinței lor.

Deodată cu acest strigăt, dar de mii de ori mai fulgerător, s-a format în spiritul meu conștiința, înțelegerea, viziunea netă a ceea ce se petrece în timpul consacrării: percepția lui Dumnezeu coborât pe altar la cuvintele consacrării, într-un fel care-l făcea al meu.

Această înțelegere, imposibil de definit, m-a lovit ca un fulger; era o lumină atât de intensă care nu avea nici un raport cu lumina vizibilă, atât de profundă și intimă, încât părea că analizează oriece experiență.

În același timp, am fost frapat mai ales de ceea ce avea această lumină, într-un anume sens «"de obișnuit"; nu avea nimic străin sau fantastic și, lucru surprinzător, era la îndemâna oricui; era lumina credinței, adâncită și redusă la o extremă și neașteptată claritate, ca și când aș fi fost luminat dintr-o dată prin manifestarea prezenței lui Dumnezeu care mă orbea; mă orbea pentru că nu conținea nimic din ceea ce poate fi tributar imaginației și simțului. A numi această înțelegere "lumină" e o metaforă pe care o folosesc de atâta timp, după acea întâmplare; dar în acel moment ea sfida orice imagine, orice metaforă și punea capăt experiențelor și iluziilor confuze care servesc de obicei gândirii. Goală de orice experiență sensibilă, ea atinge de-a dreptul inima adevărului ca și când s-ar fi stabilit un contact brusc și imediat între inteligența mea și adevărul, prezent înaintea mea pe altar, cu adevărat și în mod substanțial; contact care nu era ipotetic sau abstract, ci concret și experimental: el aparținea cunoașterii, dar mai ales iubirii.

Pe lângă acestea, acea lumină era deasupra nivelului vreunei dorințe sau a vreunei tendințe conștiente; purificată de orice emoție, de orice urmă de dorință sensibilă; era iubirea ce se înălța pur și direct ca viziunea, spre posedarea Adevărului pe care-l iubea.

Cel dintâi gând distinct care mi-a venit a fost: "Cerul este aici, înaintea mea: Cerul, Cerul".

Totul n-a durat decât o clipă, dar mi-a lăsat o bucurie liniștită, o pace și fericire curată, care au durat ore în șir și au rămas neuitate.

Lucru curios, nu există nici un mijloc de a capta din nou această lumină atât de "obișnuită", în sensul indicat, atât de accesibilă. Eu nu știam nici cum să încerc să reconstitui această experiență, cum să o retrăiesc dacă aș dori, decât prin acte de credință și de iubire; dar eram neputincios să dau oricui act de credință această calitate particulară de neașteptată evidență, care era un dar venit de aiurea, de dincolo și deasupra mea.

Totuși, să nu-și închipuie cineva că dacă într-o zi primisem această lumină în timpul Liturghiei, acum înțeleg totul la fel de clar, sau sunt foarte avansat în viața interioară; nu! rugăciunile mele continuau să fie mai cu seamă vocale...»

(La nuit privée d'étoiles, Paris, Ed. Albin Michel, 1951, p. 245-247).

 

2. André Frossard, fiul fostului secretar al partidului comunist francez, și-a trăit copilăria în fața portretului lui Marx, care-l fascina. Socialismul era religia lui, religie care "ca toate religiile la începutul lor le excludeau pe toate celelalte. Nu era un sistem economic, ci o credință în care noi eram frați, dar fraternitatea noastră", scrie el, "nu se asemăna cu fraternitatea religiilor tradiționale. Acestea atribuie oamenilor un tată comun; a noastră nu-i cunoaște existența: fraternitatea noastră era o frăție de orfani. Fără îndoială, din acest motiv, în loc de frați noi ne numim tovarăși...

Noi eram atei perfecți, atei din aceia care nu se mai întreabă asupra ateismului lor, căci ateul perfect nu numai că neagă existența lui Dumnezeu, ci pentru el nici nu se pune problema existenței lui Dumnezeu".

Pentru tânărul de 20 de ani, André Frossard, Dumnezeu nu există. Dar s-a întâmplat "ca într-un fel extraordinar să știe adevărul asupra celei mai discutate dintre cauze și asupra celui mai vechi proces: Dumnezeu există. L-am întâlnit. L-am întâlnit accidental, aș spune, printr-un hazard, dacă hazardul poate intra într-o astfel de aventură... A fost un moment de uluire care mai durează încă (mărturisește în cartea pe care a scris-o după treizeci de ani de la eveniment). Intrând pe la orele 17 într-o capelă din cartierul latin din Paris în căutarea unui prieten, am ieșit la orele 17,15 în compania unei prietenii care nu mai era de pe acest pământ".

Ce se întâmplase? Rămăsese singur într-o mașină, după ce prietenul lui intrase într-o casă, din care întârzia să se reîntoarcă. Coborî și el din mașină și deschise și el o ușă, trecu pragul și se găsi în capela unei mănăstiri de călugărițe, care aveau misiunea de a ispăși păcatele altora prin post și rugăciune.

"În picioare, aproape de ușă, îmi caut prietenul și nu reușesc să-l recunosc între formele îngenunchiate care stau înaintea mea. Privirea mea trece de la umbră la lumină, recade asupra asistenței, fără să-mi teracă prin minte nici un gând, se îndreaptă de la credincioși la călugărițele imobile, de la călugărițe la altar, apoi, nu știu de ce, se fixează asupra celei de a doua lumânări care arde deasupra crucii. În acel moment s-a declanșat brusc seria prodigioasă, a cărei violență inexorabilă a dărâmat într-o clipă ființa absurdă care sunt, scoțând la lumină, uimit, copilul care n-a fost niciodată.

La început mi-au fost sugerate aceste cuvinte: Viața spirituală.

Ele mi-au fost spuse, nu le-am formulat eu. Eu le aud ca și cum ar fi fost pronunțate în apropierea mea, pe șoptite, de o persoană care ar fi văzut ceea ce nu văd încă.

Ultima silabă a acestui preludiu murmurat abia atinge în mine țărmul conștientului, când începe avalanșa pe dos. Nu spun că cerul se deschide. El nu se deschide, el se lansează, se ridică dintr-o dată ca o fulgerare tăcută, din această nebănuită capelă în care se găsea în chip misterios. Cum să descriu cu aceste cuvinte demisionare, care-mi refuză serviciul și mă amenință să-mi intercepteze gândurile, pentru a le consemna unui magazin de himere? Pictorul căruia i-ar fi dat să vadă culori necunoscute, cum le-ar picta? E un cuvânt indestructibil, de o transparență infinită, de o luminozitate de nesuportat (un grad în plus m-ar zdrobi), mai mult albastră, o lume, o altă lume, de o strălucire și de o densitate care plasează lumea noastră în umbrele fragile ale visurilor neîmplinite. Aceasta era realitatea, era adevărul, eu o văd de pe țărmul obscur pe care sunt încă reținut. Există o ordine în univers și la vârful ei, dincolo de acest val de brumă strălucitoare, evidența lui Dumnezeu, evidență făcută prezență, și evidență făcută personal tocmai a Celui pe care cu o clipă înainte l-aș fi negat, pe care creștinii îl numesc Tatăl nostru, și de la care află că e bun, de o bunătate ce n-are asemănare, care nu e calitatea pasivă exprimată uneori prin acest cuvânt, ci o bunătate activă, impunătoare, depășind orice violență, în stare să spargă piatra cea mai dură, și ceea ce e mai dur decât piatra, inima omului.

Izbucnirea năvalnică, plină, e însoțită de o bucurie (care nu e altceva decât exultarea celui salvat, bucuria naufragiatului cules la timp, cu această deosebire însă că în momentul în care sunt înălțat spre mântuire, îmi dau seama de mocirla în care zăceam fără să fi știut că am înghițit-o, și mă întreb, văzându-mă încă prins de ea până la jumătatea corpului, cum am putut să trăiesc așa și să respir.

În același timp mi-a fost dată o nouă familie care e Biserica, însărcinată să mă conducă acolo unde trebuie să merg...

Toate aceste senzații pe care mi-e greu să le traduc într-un limbaj adecvat de idei și de imagini, sunt simultane, cuprinse unele în altele, încât după ani de zile nu le-am putut exprima conținutul. Totul este dominat de prezența Celui pe al cărui nume nu l-aș putea scrie niciodată fără să cuprindă teama de a răni dragostea afectuoasă, în fața căreia am fericirea să fiu copil iertat, care se trezește pentru a învăța că totul este dar".

De ce a primit André Frossard acest dar? Cine știe? El însă făcea legătura între darul primit și capela călugărițelor "care aparțin unuia din acele ordine contemplative care au ales închisoarea pentru a ne face liberi, întunericul pentru ca noi să avem lumină, și despre care morala materialistă, pentru un minut încă morala mea, afirmă că nu-s bune de nimic".

Mai târziu, André Frossard a observat că, alături de mormântul părinților lui, în care va fi și el înmormântat, era un loc destinat pentru călugărițele în a căror mănăstire a găsit pe Dumnezeu. Între viața de rugăciune a călugărițelor și harul primit ca revărsare copleșitoare de lumină în capela lor, fără îndoială că există mai mult decât o simplă coincidență. (André Frossard, Dieu existe, je L'ai recontré, Fayard, Paris, 1969.)

 

3. Sora Maria-Tereza Vauzous, fiică de general, ducea o viață plină de austerități, de rugăciune, de muncă, de mortificări trupești și sufletești. Părea o sfântă medievală. Și credea că numai sfinții asceți erau vrednici de apariții cerești.

Când pregătea copiii pentru prima împărtășanie la Lourdes, pe Bernadeta Soubiour, în vârstă de 14 ani, o considera proastă și impertinentă. Ea nu-și putea închipui că Preacurata ar putea apare unei astfel de copile. Istoria aparițiilor o consideră o strategie diavolească împotriva credinței. Chiar când severul paroh Peraymale a ajuns să creadă, ea, sora Maria-Tereza Vauzous, nu. Era îngrijorată ca Bernadeta să nu-și piardă sufletul.

Când ajunse maestră de novice în mănăstirea în care și Bernadeta a intrat la vârsta de 20 de ani, îi spunea: "trebuie să ieși înaintea grației cu propriile tale merite..." Și Bernadeta nu-și descoperea nici un merit...

Timpul a trecut. La Lourdes se clădesc spitale; bolnavii se vindecă miraculos. Comisia teologică, episcopul, Sfântul Părinte își spun cuvântul. Totuși Sora Maria Vauzous nu crede. Se luptă cu dubiul. Se roagă, dar e suficient o vorbă, un gest al Bernadetei ca bănuiala să o asalteze. În adâncul sufletului său nu putea concepe ca tocmai această ființă superficială - cum îi părea Bernadeta - să fi fost aleasa Preacuratei, dintre atâtea alte creaturi. Din adâncul întunecat al spiritului său se ridica mereu întrebarea: "De ce ea și nu eu?" Ea suferă în sufletul său, animată de un zel nestins; suferă căci "Eul" ei are o voință puternică, și cu tot efortul ascetic și de autoeducație, ea se echilibrează numai în mod exterior și în aparență. Originea sa, familia, educația, inteligența, energia sa, sunt cauze care pot dezlănțui asalturi de neînvins ale unui orgoliu ascuns în profunzimi...

De aceea, Sora Maria-Tereza Vauzous, care se străduia atât spre sfințenie, n-a ajuns în catalogul sfinților. Ea era sfântă în felul ei.

Bernadeta, în schimb, nu se frământă. Nu are ambiții, dar se abandonează. Chiar când își vede piciorul prins de o tumoare, de care nimeni nu știa, tumoare care crește devenind din ce în ce mai dureroasă, o suportă "cu abandonul care nu întreabă ce se va alege", așa cum a fost abandonată în tot ceea ce viața i-a scos în cale: să împlinească dorința Doamnei de a mânca iarbă și de a lua apă tulbure, să meargă în aceeași zi, cu toată groaza, de două ori la parohul Peraymale, să se supună vizitei psihiatrice, batjocorilor, interogatoriilor, etc. Primește și boala, pentru că zicea liniștită ca nu este bună de nimic altceva. Era convingerea ei sinceră, crudă, despre ea însăși, convingere pe care nici favoarea cerului, nici aplauzele lumii, n-au modificat-o. Ea nu face pe martira. Când durerea crește, ea geme, cere calmante...

Când i se propune să meargă la Lourdes unde se vindecă atâția, Bernadeta răspunde că acel izvor nu este pentru ea.

Și, Bernadeta e declarată sfântă (După romanul lui Franz Werfewl, Das Lied von Bernardetta).

Sfințenia, ca și credința, este un dar. Dar despre sfințenie Sfânta Tereza d'Avila scrie: "Binecuvântat fie Domnul! Deodată mi-a dat această libertate pe care n-am putut-o câștiga după atâția ani, cu toate sforțările mele, și adesea în ciuda marelui efort care mi-a zdruncinat în mod serios sănătatea" (Viața, c. 24); iar Sfânta Tereza de Lisieux, vorbind despre darul primit în noaptea de Crăciun a anului 1886, de a nu se lăsa stăpânită de sensibilitatea care o făcea insuportabilă, scrie: "Deodată opera pe care n-am reușit să o fac timp de zece ani, Isus, mulțumindu-se de buna mea voință care nu mi-a lipsit niciodată, a făcut-o El însuși" (Istoria unui suflet, c. 5).

 

4. "Un om mulțumit în toate este un om mort. Un neliniștit sincer, viril, e un candidat la viață".

 

5. "Deschisul este spațiul interior al lumii" (după poetul Rainer Maria Rilke), deci, este o "modalitate de aderare la viața în care... și lucrurile, făpturile, evenimentele, circumstanțele ni se îmbie într-o nouă lumină, mai pură și mai autentică", scrie Dan Constantinescu (Centenar Rainer Maria Rilke, în "România literară" din 4 decembrie 1975, p. 20).

A fi deschis - în sensul nostru - înseamnă a face în sufletul tău loc, un spațiu cât mai larg (îndepărtând din balastul preocupărilor egoiste ce îngustează spațiul interior), pentru grație, pentru iubire, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care ni se îmbie în lumina credinței, lumină pură și autentică. A fi deschis este o modalitate de aderare la viața credinței.

 

6. Ioan Alexandru
"Cum să slăvesc, cum să te laud,
Cum să povestesc, în ce grai, în ce
Strai să îmbrac acum bucuria
ce mi-a fost dat s-o primesc!
Căci am văzut lumina, căci
Iată sunt pe veci atins și
Bolnav. Acest trup, ochiul
Acesta slăbănog, în acest vas
Mi-a fost dat să zăresc, să gust,
Să contemplu toată slava ei
Fără chip. Acest om muritor,
Acest nume și cu această limbă
Am simțit, am vorbit, am încremenit
Într-o noapte și-o zi, de mai
Multe ori, am auzit și am văzut,
Am fost ridicat, am fost scufundat
Umilit și slăvit să văd cu ochii
Mei, cu sufletul meu, cu mâinile
Mele s-ating nevăzutul slăvit
Pe cel ce este veșnic viață,
Să văd și să-nțeleg lumina,
Apoi a pierit, s-a retras
Ca o mare fără seamăn, ca
Un ocean supt de reflux,
S-a retras de pe zările mele,
Și acum sunt aici năucit.
Știu că era adevărul întreg,
Că era cel după care-am
Vegheat și râvnit să-l
Presimt prin apropiere.

Venea încet și s-așeza deasupra mea
Ca la o mare depărtare; sta un fel
De roată uriașă plină și galbenă
De-un alb bolnav aș zice,
Aur străvechi lucind ascuns dogoritor,
Din toate câte știu nimic nu semăna:
Nici soarelui, nici altui semn
Ceresc și nici imaginației.
Apoi venea aproape și înfășura,
Cu un cântec mut, ca o putere
Dinamică și roditoare, cuprinse
Întregul loc de unde eram întins și apăsa.

Pe ochi și pe ființă ca o povară
De nepurtat. Știam că-i ea Lumina
Și fără seamăn lăsam să o privesc
Cântând fără cuvânt și fără grai. Un
Imn ce-ncerc să mi-l aduc aminte
De slavă imn și nesfârșit.
Apoi se retrăgea în depărtare iarăși
Și se făcea lumină pământească
Și plecam cu cartea iar pe
Câmp pe lunca din pădure și
Încercam să înțeleg din scris
Ce se-ntâmplase.
De când văzut-am nu mai am vedere
Și toate-n jurul meu s-au ofilit
Caut cu deznădejde adesea și-n mare.
Bucurie nu mai am stare, umblu,
Și-am umblat prin toate graiurile după
Slava aceea ce mă cotropi atunci.
Adesea vine-n zori, când, după veghe,
Deșteaptă-mă cântând, o simt că
S-a lăsat în trupul meu și cântă
Cu sângele năvală slăvind iubitul
Răsărit de zi.
A devenit ființa mea întreagă
O pândă de hapsân, sunt ca un hoț,
Sunt încordat ca arcul de războinic
Să-i văd slăvitul pas când va lovi
Din nou umila-mi așezare.
Să mi se smulgă limba de pe gât
Cu cleștele fierarului de nu-i
Voi descoperi tăria și bătaia
Și prea sfânta miere
Din toate darurile ce mi se trimit.
Nici o dulceață nu-i în ea, căci
Mai presus de toate câte mi-s date aici
Spre bucurii; au o anumită limitată
Văpaie-n firea lor și o cunosc;
Și-a trandafirului mireasmă o
Pot vesti întreagă cât e, și
Darul răului inima mea îl știe,
Și laptele...,
Și pâinea...

Dar ca Lumina nu e nicăieri,
Nu o cunoaște graiul și focul...
Nici vulturul...
Nici roua raiului...
Nici slava crinului...
Pământul n-o cunoaște de-l ții în
Faptul serii albastru cât mărgeaua
Întrebând, la râu. Măruntă-i lumea
Și goală și puțină...
Și nici poetul n-o cunoaște...
Nici gânditorul...
Un semn slăvit cunoaște Văzătorul.

Necunoscutul nimănui,
Fără de neam și vatră pribeagul
Și umilul: evlavie ce cheamă,
Pe-un tărâm trecându-și drumul
Nevăzut Nebunul...

Ei nu sunt oameni, ci gunoiul lumii
Ajunși toți o cuvă de vis,

Ei nu-s decât o trestie fumegătoare,
Nu-s decât țipătul neprevăzut
Ce-n-gheață spaima nopții-n măruntaie
Celui nedrept și risipit.
De el de-ntrebi, te va lua de mână,
Din peșteră și alte mâini
Se vor întinde, și, frate după frate
Înșiruiți, și, mâini de mâini
Veți pogorî, vă veți întoarce
Pe cumpăna acelui ceas
Din care toate sunt uitare.
Și numai El a mai rămas."
(Imnul luminii, în "Imne", 1975).

De aceea:
"De ce mă simt eu oare în fiecare zi
Învins de-o bucurie aproape ne-nțeleasă?...
Că-ngenunchez frenetic în fața orișicui
Și-s pregătit de jertfă în fiecare clipă.
Că nu mă tem de-acuma de spada nimănui
Și fiece idee de-a mea e cu aripă.
Că ard de nerăbdare la locul de popas,
Mereu mi-e dor de zări necunoscute,
Deși atârn pe crucea fiecărui pas,
Mă obsedează numai alpinele redute.

De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi
Robit de mine însumi c-o patimă nebună?"...
(Autoportret - vezi și Addenda 8)

 

7. Mons. Vladimir Ghika povestește în "Buletinul parohiilor Române Unite", O liturghie la Sfântul Mormânt:

"Voi celebra aici. Aici nu trebuie piatră sfințită cu mărturia unui mucenic ucis pentru Cristos... Voi celebra pe un mormânt gol... și fiindcă e gol... Primesc atunci cea dintâi lovitură în inimă, lovitură care se va adânci din ce în ce mai mult, până când va pieri orice simțire a lucrurilor înconjurătoare... Și cele ce voi zice mai departe s-au dezvoltat fără vreo gândire meditativă, fără reflexii. Toate au năvălit întru mine laolaltă, și numai analiza după faptă mi-a deslușit întrucâtva ceea ce a fost.

Mormântul era gol... Mortul a ieșit... Și precum a ieșit de aici cu de la sine putere, acuma se va întoarce aici, la mormântul golit, cu de la sine putere. Voi spune cuvintele lui în numele Lui, și El... Trup, sânge, suflet, Dumnezeire unită precum a fost în ziua Învierii - El se întoarce aici...

Spărtura pietrii amintește cutremurul de pământ care a însoțit ieșirea. Sfinții și fericiții pomenesc de un cutremur mai mare ca acesta: cutremurul ceresc care și el a însoțit ieșirea. Cutremurul de ceruri până mai departe decât cerurile văzute și nevăzute. Căci atunci s-au rupt mai mult decât pietre și morminte, mai mult decât vălul Templului de la Ierusalim, s-au rupt porțile Iadului, s-a rupt în două Raiul ca să intre toate cetele celor mântuiți...

Și în fața acestor cutremure amintite, acuma: un cutremur de suflet în mine...

Și cele de mai jos au fost trăite la daltă, fără vorbe, fără osebite gânduri... timp de o clipă, de un sfert de ceas - nu pot ști - într-un biet suflet de om care încearcă stângaci să deslușească după faptă, o parte - doar cea mai înțeleasă de el din cele întrezărite".

Aceasta este "povestea unui har ce a fost simțit" - adică un har poate mai puțin înalt și desăvârșit în sine decât harurile strict intelectuale, însă atât de adânc, atât de intens, cuprinzând atâtea răsfrângeri binefăcătoare pentru mine și pentru alții, încât nu-l voi uita niciodată și trăiesc încă acuma în ecoul binecuvântat al zguduitoarei sale primiri.

Suntem în Ierusalim, în toamna anului 1928..."

 

8. "Am fost atins de slavă în străini
Carnea mea a fost un ceas străpunsă
De-un luminiș ce nu mai pot să-l uit
Și firea mea de-atuncea este unsă".
(Ioan Alexandru, Leac, în "Inimile Transilvaniei")

"De ce iubesc într-atâta! De ce nu mai Am pace decât în preajma ta!"
(Bucurie în... "Vămile pustiei")

 

9. Alfons Ratisbonne, evreu, născut în Strasbourg la 1 mai 1814, a crescut până la vârsta de 15 ani în religia ebraică, apoi a trăit fără nici o religie și fără credință în Dumnezeu până la vârsta de 23 ani, urmând totuși o morală naturală, binefăcând și compătimind pe cei nenorociți.

A încercat să se apropie apoi din nou de Dumnezeu și a intrat într-o Asociație care avea ca scop moralizarea tineretului evreu. La vârsta de 29 de ani s-a logodit cu o nepoată, Flora Ratisbonne, care-l atrase spre religia iudaică. Totuși, ceremoniile din sinagogă îl plictiseau, iar față de creștinism avea o mare aversiune, socotindu-l idolatrie.

Vrând să-și vadă de sănătate a plecat spre sudul Italiei și, la 5 ianuarie 1842, a ajuns la Roma. Aici l-a întâlnit pe un cunoscut de la Strasbourg, Gustav Bussierre, protestant, care încearcă zadarnic să-l facă să îmbrățișeze religia sa, fapt pentru care îl numea evreu încăpățânat.

În casa lui Gustav, Alfons face cunoștință cu fratele acestuia, Teodor de Bussierre, catolic, și prieten cu fratele lui Alfons, Teodor, care era preot catolic.

Vederea ghetoului din Roma, apoi, ceea ce el numea superstițiile catolice, îi provoacă și o mai adâncă aversiune față de catolicism, lucru pe care-l mărturisea deschis în discuțiile pe care le avea cu Teodor de Bussierre. Cu toate acestea, Teodor îi dădu o medalie miraculoasă pe care Alfons o primi din complezanță și ca dovadă că "evreii nu sunt atât de încăpățânați precum se spune". Fetițele lui Teodor căutară un șnur și gazda puse medalia la gâtul lui Alfons. Pe când să plece, Teodor îi mai ceru lui Alfons să recite rugăciunea Sfântului Bernard "Adu-ți aminte...", pe care Alfons și-o copie și, deși nu găsea în ea nimic extraordinar, o repeta mereu, venindu-i în minte fără voia lui.

La 18 ianuarie Alfons avea bilete de călătorie spre Neapole dar, la insistențele lui Teodor de Bussierre, cu regret și pagubă, renunță la această călătorie. În întâlnirile dintre acești doi, Alfons își manifesta des și deschis atitudinea ironică, uneori chiar injurioasă față de creștinism, zicând că, atât dragostea față de logodnică, cât și interesul de a rămâne asociatul bancar al unui unchi al său, precum și amorul propriu nu puteau să-l lase să se convertească.

În noaptea precedentă zilei de 20 ianuarie avu mereu înaintea ochilor o cruce mare neagră. În ziua de 20 ianuarie s-a dus împreună cu Teodor Bussierre la biserica Sant Andrea delle Frate, unde se pregătea ceremonia înmormântării contelui La Ferronays, care, cu câteva zile în urmă, își oferise viața lui Dumnezeu. Teodor s-a dus să vorbească cu un călugăr în legătură cu înmormântarea, iar Alfons rămase în biserică. Plimbându-se se simți împins de o neașteptată agitație și - așa cum povestește el însuși - "mi se părea că sunt acoperit de un văl, în timp ce biserica părea că a devenit întunecoasă, cu excepția unei capele în care se părea că s-a concentrat toată lumina. Ridicându-mi ochii, am văzut pe altar, vie, mare, plină de maiestate, cu totul frumoasă și milostivă, pe Preasfânta Fecioară Maria, așa cum era reprezentată pe medalia miraculoasă a Neprihănitei Zămisliri. Am căzut în genunchi în locul în care mă găseam. Am încercat de mai multe ori să-mi ridic ochii spre Preasfânta Fecioară, dar strălucirea ei și sentimentul de respect mă făcură să-i plec spre pământ fără ca totuși evidența apariției să-mi dispară. Mi i-am îndreptat apoi spre mâinile ei și am văzut în ele expresia iertării și a milostivirii. În prezența Preasfintei Fecioare, deși ea nu mi-a spus nimic, am înțeles grozăvia în care mă găseam, enormitatea păcatului, frumusețea religiei catolice, cu un cuvânt, am înțeles totul. Lacrimile mi-au umplut ochii. Ele erau însoțite de un sentiment de recunoștință față de Preasfânta Fecioară, și de compătimire față de familia mea adâncită în întunericul iudaismului, precum și față de păcătoși și eretici".

În starea aceasta, care dură cca 3 minute, îl găsi Teodor, care abia îl ridică și îl conduse în afara bisericii, întrebându-l unde să-l ducă. "Du-mă unde vrei" răspunse Alfons. "Dar ce ai văzut?" "Nu pot să spun, dar du-mă la un preot ca, dacă îmi va permite să-i povestesc în genunchi".

"Lacrimile și emoția mea au continuat - mărturisește Alfons - fiind plin de bucurie în ceea ce mă privește pe mine, și plin de compătimire față de cei cufundați în întunericul greșelii și al păcatului. În biserici mă simțeam ca în paradis. În fața Sfântului Sacrament ziceam că e oribil să te găsești înaintea Lui, a Dumnezeului Celui viu, fără să fi primit botezul".

De aceea a și cerut să fie botezat. A fost instruit în mod sumar despre botez și credință, a citit un catehism, a făcut exerciții spirituale de opt zile și la 31 ianuarie a fost botezat. Fiind receptiv și cu multă pătrundere, încât, auzind uneori vorbindu-se de anumite dogme, le asculta cu atâta respect, încât cădea în genunchi. Când s-a cuminecat, după botez, a avut un sentiment (nu apariție) a prezenței reale a lui Isus, încât a trebuit să fie susținut ca să se poată întoarce de la altar la locul său.

După convertire n-a mai avut nici un regret ci, dimpotrivă, a fost stăpânit de o pace necunoscută până atunci și netulburată chiar în fața opoziției familiei la care ținea, opoziție manifestată în mod foarte dur.

Spre sfârșitul vieții zicea: "N-am încetat să văd intervenția Mariei, care nu e decât o mână a lui Dumnezeu, mână milostivă, nu pedepsitoare, ceea ce m-a făcut să rămân încrezător, chiar în cele mai grele încercări".

Ca orice credincios, precum poporul lui Israil prin deșert, și el caută, se sfătuiește, trece prin încercări, lupte, dubii, schimbă drumuri, dar perseverează.

După convertire e stăpânit de dorul de a se consacra lui Dumnezeu. Dar era legat de Flora prin logodnă. A lăsat-o deci pe aceasta să decidă. La 6 martie Flora îi scrie: "Alfons de altă dată a dispărut; pe Alfons de acum nu-l pot urma". A primit iertarea ei, s-au normalizat relațiile cu ceilalți membri ai familiei, și, astfel, liber, intră la Iezuiți, al căror întemeietor, Sfântul Ignațiu, avea în venele sale sânge de evreu prin ascendență, lucru de care se bucura, socotindu-se rudenie de sânge cu Domnul Cristos și cu Fecioara Mamă.

La 21 iunie 1844 Alfons depune primele voturi, iar la 23 septembrie 1845 este hirotonit preot.

Nu se poate însă acomoda cu exigențele apostolatului din Congregația iezuiților, nici la predici, nici la școală, nici la spovedanii. Dorința lui mare era să lucreze pentru mântuirea lui Israel. Înainte de a depune voturile perpetue, părăsește Congregația, la 19 decembrie 1852.

Se atașează de fratele său Teodor, care, la inspirația și sfaturile lui Alfons, întemeiase un catecumenat pentru evrei. Mai târziu au înființat o Congregație de surori ("Notre Dame de Sion"), un pension, toate în vederea mântuirii evreilor. Aceasta era chemarea proprie a lui Alfons care nu s-a simțit liniștit, și nici la locul său, până când a văzut această operă și la Ierusalim (1856), unde a murit la 6 mai 1884 (Seur M. Carmelle, "L'éveniment du 20 janvier 1842", Tip. P.V.G. Roma).

 

10. Cineva, din Lyon, mărturisește:

"Cu toate că făcusem prima împărtășanie (o formalitate ca atâtea altele), crescusem ca o păgână. Adolescența a scos din capul meu idei ca: Dumnezeu, Isus, sau alte imagini de acest fel. Am devenit atee cu înclinări spre comunism.

La vârsta de 24 de ani, în urma unei lecturi, Isus a țâșnit în viața mea în mod neașteptat...

Uimită, răvășită, neîndrăznind să cred, neputând crede, am întrevăzut totuși cine este Cristos. Am început să devorez Evangheliile, care mă pătrund, mă inundă, îmi comunică o căldură și o bucurie de necrezut...

Îngenunchez și cer credința. După câteva luni, primesc darul și cred în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, făcut om și înviat din morți.

De atunci au trecut treizeci de ani, și Cristos este încontinuu în centrul vieții mele, ca o făclie aprinsă. El m-a transformat complet. El îmi cere să iubesc cu simplitate și să-I văd fața în toți aceia pe care îi întâlnesc, în toți aceia care suferă"...

(Din cartea "Pour vous qui est Jésus Christ", Ed. Cerf, 1978, p. 121).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire