pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Despre credință
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior SPRE O DIMENSIUNE OMENEASCĂ

Unii își pierd credința în fața marilor exigențe ale ei, iar alții încearcă să-i reducă dimensiunea divină la nivelul unei dimensiuni omenești.

Atunci când istoria Bisericii, când evenimentele neplăcute ale vieții, au pus credința la încercare, credința unora s-a ridicat, mai pură și mai tare, la dimensiunea ei firească, credința altora în schimb n-a rezistat în fața dubiului, în fața "scandalului Bisericii" sau din cauza lipsei de generozitate, și astfel și-a construit o credință a sa, după cum și-a făurit un concept propriu despre Biserică și despre relația sa cu Dumnezeu.

 

Subiectivism

Protestanții consideră că Biserica nu este o instituție divină, ci o societate profană voită de Dumnezeu. Biserica este expresia credinței, dar nu este înaintea ei. Între om și Dumnezeu nu există intermediar; întâlnirea omului cu Dumnezeu este strict personală și spirituală, iar credința o experiență religioasă (Schleiermacher): e ceea ce omul simte când se gândește la Dumnezeu. Dogmele nu sunt nici ele altceva decât expresia sentimentului religios.

Fiindcă nu există nimic anterior credinței, a încerca să o justifici în numele rațiunii, este o impietate. E ridicol a încerca să dovedești experiența divinului.

Dar în felul acesta, credința fiind un fenomen subiectiv, nu există nici un criteriu după care credința se deosebește de orice altă părere profană și nici o dovadă că Dumnezeu a vorbit. După Erich Schöder: credința - satisfacția dorinței noastre și a tendințelor noastre după fericire - nu poate fi dovedită. Ea este un risc total, salt în întuneric. Ea nu are nici un fundament istoric. Chiar existența istorică a lui Isus nu are nici o importanță, căci cel ce crede experimentează fiind sigur că prin credința lui va fi mântuit.

Omul își precizează credința comparând-o cu Biblia sau cu credința comunității religioase de care aparține, și apoi judecă ce trebuie reținut sau ce trebuie respins. Dar și acest discernământ se face tot după criterii subiective. Nici Biblia și nici Credeul nu veghează credința, ci ea se formează determinat de tendințele personale, de emotivitate, de felul pietății individuale. Este ca și intuiția centrală a filosofiei despre care vorbește Bergson: pornind de la intuiție filosoful construiește întreg edificiul sistemului său. De aceea, pentru Protestanți, prezența lui Isus nu este o realitate independentă de credință. El este prezent pentru cel ce crede și în măsura în care crede.

În acest fel, credința este redusă la nivelul omului - ea determină ce să crezi și cât să crezi.

 

Speculație

Pentru mulți - chiar neprotestanți - lumea «credinței este realitatea vărsată în capul lor din afară, prin învățătură, pe care au gândit-o în termeni conceptuali, pe care i-au acceptat, dar care nu au "realizat-o" (K. Rahner, III, 182) în viața lor». În felul acesta, credința rămâne obiect de speculație, o serie de reprezentări sau practici, izvor de emoții sensibile, ideologie, fără ca lumea spirituală, obiectul credinței să fie o realitate.

O astfel de credință rămâne într-o lume închisă: talant ascuns sub pământ, ca o comoară fără viață, rigidă, generatoare de teamă, dar care trebuie conservată cu orice preț. Ca și talantul servitorului care l-a îngropat ca nu cumva să-l piardă (cf. Matei 25, 25); ca și un bun cu care nu știi ce să faci, asemeni bogatului care moare de foame și lasă și pe alții să moară.

 

Supunere moartă

Unii prezintă credința ca o supunere: Dumnezeu vorbește, eu ascult crezând, sau cred ascultând. Mintea e convinsă, pentru că Dumnezeu care vorbește nu minte și, de aceea, se supune.

Credința însă nu este numai atât. Ea este o viață pentru minte: e lumina care îi deschide drum ca să ajungă la ceva mai sus decât cunoștințele naturale. Mintea nu rămâne numai un receptacol ce primește și ține închis un adevăr ci, ea, stimulată de credință, se hrănește cu acest adevăr, pe care-l primește, și-l însușește, și-l face al său. Credința e primită nu ca un ansamblu de afirmații juxtapuse și complicate, ci ca o adeziune necondiționată la Cel care este izvorul adevărului. Ea ne leagă de El și prin El și pentru El de tot ceea ce El ne spune. Ce am primit de la El devine cunoaștere intimă, plină de sațietate.

 

Peste om

Sunt unii pentru care credința e un simplu obiect de contemplat, care este deasupra omului.

Ea însă trebuie să treacă prin viața omului în desfășurarea istoriei sale pentru a-și atinge rostul: mântuirea omenirii. Prin întâlnirea vieții omului cu intervenția lui Dumnezeu începe în noi viața personală de credință.

Autorii de viață spirituală ne spun să privim împrejurările vieții ca expresia voinței lui Dumnezeu. Chiar în lucrurile ce par că nu conțin nimic nou, credința ne spune că totuși ceva nou se face.

Dar interpretarea evenimentelor nu trebuie să fie intransigentă. Înainte de toate, Dumnezeu vrea să fim oameni, folosindu-ne libertatea, suportând, ca orice om, și adversități și bucurii. Când evreii l-au întrebat pe Isus de ce anumiți oameni și nu alții au fost striviți de turnul ce s-a prăbușit, El n-a făcut apel la vreun plan secret al lui Dumnezeu, ci a înviat pe cei care-L ascultau pentru ca să facă pocăință. E păgubitor să interpretăm evenimentele în scopuri personale. Lovirea de trăznet a prietenului lângă care se afla a fost interpretată de Luther ca semn că Dumnezeu îl voiește călugăr, deși tatăl său, care-l cunoștea bine, îi spunea că nu aceasta îi este chemarea. "Căutarea unui sens imediat inteligibil este una din multiplele măsuri de apărare pe care le luăm de frică de a nu fi depășiți de evenimente" (III, 192).

De aceea să nu substituim credința într-o persoană, credința în Isus cu credința într-o ordine stabilită, într-un plan, chiar dacă e religios. În mod esențial credința este abandonul, încredințarea unei persoane lui Dumnezeu, prin evenimentele vieții, chiar neașteptate și neplănuite. Chiar dacă nu înțeleg evenimentul (de câte ori mă întreb: de ce a trebuit să fie aceasta?) eu știu că Dumnezeu e cu mine. Eu nu urmez pe Isus pentru că așa e logic, ci fiindcă știu că El este Fiul lui Dumnezeu. Fariseii au substituit persoana cu legea. Ei nu credeau în Cineva, ci într-o ordine ce trebuia să se realizeze după interpretarea lor. S-au legat de mesianism, nu de Mesia. Alții se leagă de creștinism, nu de Cristos; de Ortodoxie, sau de Catolicism, nu de Biserică.

Prin evenimentele vizibile de fiecare zi, credința ne descoperă sensul invizibilului. Ea pornește de la lumea în care trăiesc și mă face să recunosc că "cele ce se văd provin din ceea ce nu se vede" (Evrei, 11, 3). Ea nu este în ordinea timpului, ci ne învață cum să acceptăm evenimentul trecând prin timp. În felul acesta, orice întâmplare primește un sens. E sensul iubirii lui Dumnezeu, iubire manifestată prin lumea în care trăiesc, chiar dacă în lumea bună apar evenimente dureroase.

 

Intuiție

Alții consideră credința o intuiție naturală, o cunoaștere afectivă a sufletului care se apropie de Dumnezeu.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu, deși desăvârșește dorința noastră de a cunoaște, depășește infinit această dorință. Cuvântul lui Dumnezeu e transcendent. Credința vine de sus și e greșit a o considera ca un rod copt al minții naturale care caută pe Dumnezeu. Ea nu este în continuitate naturală cu dorința. La dimensiunea ei divină, omul nu poate ajunge singur. Și aceea este adevărata ei dimensiune: divinul care se face dar.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire