pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Despre credință
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior AVENTURA CREDINȚEI

Cum prin simțuri intrăm în lumea sensibilă, prin rațiune intrăm în lumea legilor care guvernează universul, prin credință intrăm în lumea lui Dumnezeu. Simțurile de multe ori se împotrivesc rațiunii, dar și rațiunea, în tovărășia simțurilor, contestă adevărul credinței; nu pentru că credința ar fi contra simțurilor sau contra rațiunii, ci pentru că ea ne orientează spre ceea ce nici simțul, nici rațiunea nu poate atinge: "Fides non est contra sensum, sed est de ea quod sensus non attingit" scrie Sfântul Toma [1].

Fiindcă obiectul credinței se găsește dincolo de lumea aceasta; și fiindcă lumina credinței este de atâtea ori un clar-obscur, iar participarea libertății e determinată de grație prin abandon, e de așteptat ca dubiul să apară ca un nor care să întunece lumina credinței, ca o furtună ca să-i risipească liniștea. De aceea "viața credinței se purifică în aventură. La început ea este supusă unei dureroase exigențe: ajungi în situații în care nu-ți mai găsești locul, dezolat și descumpănit. Îți pare că principiile pe care se bazează credința sunt fragile. Însă această luptă dezbracă credința de ceea ce avea copilăresc sau abstract. Prin această luptă credința devine cu adevărat puterea lui Dumnezeu, dar gratuit, inspiratoare de noi creații. Ne învață să nu căutăm decât pe Dumnezeu. În felul acesta Isus devine o realitate atât de simplă și atât de vie, cum simplă și vie este existența și iubirea" (III, 165).

Dubiul

Credința unora e mereu senină. A altora, în schimb, e adumbrită de incertitudini, de ispite, de greutate în a crede.

De altfel, credința este piatra de încercare a oamenilor: "Cine nu crede este deja osândit... Iar această osândă este pentru că lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele" (Ioan 3, 18-19).

Când faptele omului nu sunt rele, cuvintele lui de necredință ascund o inimă dornică de a crede. Omul nu iubește întunericul, ci tânjește după lumină. El nu respinge credința, iar dubiul lui nu prejudiciază certitudinea credinței. Un dubiu ce frământă inima poate fi însoțit de un total abandon, de o credință puternică. Cu cât cineva iubește mai mult, cu cât se abandonează mai deplin, cu atât se dezlipește mai tare de eul propriu. Omul se lovește de realitatea dură: "De ce ne faci să umblăm prin deșert?" (Deuteronom 8, 2; Psalm 73, 2); "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu de ce m-ai părăsit?" (Matei 27, 46). Când Isus spunea aceste cuvinte, abandonul său era mai total, iar strigătul de durere nu alunga certitudinea. Prin astfel de încercări, credința se fixează în invizibil: "În mâinile Tale îmi dau sufletul Meu" (Luca 23, 46).

Prin evenimentele care ne contrariază, credința crește în certitudine. Ne dăm mai bine seama că lumea e condusă de iubire: "Celor ce iubesc pe Dumnezeu toate li se lucrează spre bine" (Romani 8, 28). Lumea în care trăiesc aceștia, cu toate aparențele contrare, este opera iubirii. Chiar când viața ne este acoperită de întuneric, privirea lui Dumnezeu se coboară spre noi și ne face să descoperim lumina. Paul Claudel vorbește despre "la nuit de la foi qui mieux que le jour nous documente sur la route" (noaptea credinței ne face mai cunoscută calea decât lumina zilei).

Credința incertă rămâne credință întreagă. Nu poți fi credincios pe jumătate, și pe jumătate necredincios. Atâta timp cât poți spune: "Da, vreau să cred", credința-ți este întreagă. Darul primit nu l-ai pierdut. Fără să vrea, nimeni nu-și renegă credința.

Omul din Evanghelie care strigă către Isus: "Cred, ajută necredinței mele" (Marcu 9, 24), credea. Înainte de moarte, Sfânta Tereza de Lissieux a cunoscut chinuitoare dubii asupra credinței. "În zilele atât de vesele ale timpului pascal, Isus m-a făcut să-mi dau seama", scrie ea, "că în adevăr există suflete care nu au credință, care din cauza abuzului de grații pierd această prețioasă comoară, din care izvorăsc singurele adevărate și curate bucurii. El a permis ca sufletul meu să fie năpădit de cele mai întunecate nopți și ca, gândul Cerului, atât de plăcut pentru mine, să nu fie decât un motiv de luptă și chin... Dar, Doamne, eu am înțeles că Tu ești lumina care ai venit în lume, și-ți cer iertare pentru frații mei, acceptând să mănânc, atâta timp cât vrei Tu, din pâinea durerii..." Din credința ei nu mai rămase decât un umil act de abandon: acceptarea totală a acestui chin, dorința de a se simți ca o respinsă de Dumnezeu, ca și sufletele care au refuzat grația divină. Dar, deși "lipsită de bucuria credinței ea se străduia să facă cel puțin faptele credinței. Eu cred că în timp de un an am făcut mai multe acte de credință decât în tot restul vieții mele".

În felul acesta a devenit sfântă, vrednică să fie socotită printre eroii credinței amintiți de Sfântul Pavel (cf. Evrei, c. 11).

Timp de nouă luni ea a trăit - în spirit de comuniune cu lumea din care s-a retras fără să o părăsească - marea criză de credință care cuprinsese Europa în secolul trecut. Dar ea acceptă, pentru sine și pentru alții, chinul dubiului cu o totală abandonare Iubirii, ca această Iubire să fie mai mult cunoscută; ca Dumnezeu să fie cât mai mult iubit, iar sufletele rătăcite să ajungă la lumină. Era dispusă să sufere în tăcere, chiar dacă prin imposibil Dumnezeu nu i-ar fi cunoscut suferința, dacă prin aceasta ar fi putut împiedica sau ispăși o singură greșeală contra credinței. Și cine știe cât de fecunde au fost aceste suferințe?

Orice epocă cunoaște o formă particulară de criză de credință. În anumite perioade ale istoriei Bisericii, noaptea sufletului se prezenta ca o disperare: oare mă voi mântui? Astăzi, noaptea credinței se întinde asupra existenței lui Dumnezeu Creatorul și a Spiritului lui Isus, Spiritul Adevărului și Iubirii. Cum e posibilă bunătatea lui Dumnezeu - șoptește sau strigă ispita - într-o lume plină de nedreptăți și cruzimi? Chinuitoarea întrebare a lui Iov revine și astăzi pe buze: de unde vine răul dacă totul depinde de bunul Dumnezeu? Dacă Scriptura ne spune că Dumnezeu nu este cauza, ci dușmanul răului și că libertatea omului e principalul izvor al răutății și durerii, ne întrebăm din nou: atunci de ce Dumnezeu l-a făcut pe om liber? Am dori ca Dumnezeu să fie un robot sau un milițian gata să intervină să oprească orice faptă rea. Am dori un Dumnezeu după interesul nostru. Credința ne spune însă că dacă nu putem atribui lui Dumnezeu răul (legat de lumea în devenire, de evoluția ei, legat de răutatea omului), El poate să scoată din rău un bine, adică să dirijeze și răul spre Întreg. Totul e în mâinile Lui. Chiar răul îl va îndrepta spre bine. În întreg și răul își are locul său. Noi nu vedem întregul, ci numai răul.

Când avem bucurii ne încadrăm ușor în armonia întregului, în armonia planului lui Dumnezeu. Credința ne ajută să facem aceasta și când suntem încercați de rele. Ea ne arată viața lui Isus care S-a făcut "ascultător până la moarte". Pentru cei ce vreau să urmeze pe Isus prin credință moartea și nereușita nu sunt un destin fatal, căci Dumnezeu poate face din ele izvor de viață. Cel mort de pe cruce e plin de chin - ca fiecare îndurerat, nu ca și imaginea lui Budha, expresia impasibilă față de durere - dar a transformat durerea în iubire. Învierea lui Isus este confirmarea biruinței asupra destinului. În felul acesta crucea devine simbolul cel mai divin pe care omenirea l-a putut cunoaște vreodată.

 

Neliniștea Omului

De altfel, neliniștea - nemulțumirea - este un fapt caracteristic, esențial, constructiv al destinului uman. Cauza neliniștii, ca și scopul ei, este Dumnezeu: "Dumnezeu veșnicul chin al oamenilor, fie că ei încearcă să-L creeze, fie că încearcă să-L distrugă" cum se exprima Marcel Arland în 1924. Neliniștea l-a dus pe André Gide să-L renege, dar lui Marcel Arland - care scria: "nu pentru oameni ci pentru Dumnezeu, indiferent sub ce formă mi-ar putea apare într-o zi, sau în orice colț de drum întunecat pe care eu umblu, și de unde Îl chem" - neliniștea a făcut să-i apară "tangibil până la oroare", "imaginea tragică, dar cu adevărat minunată a lui Cristos" ("Etapes") [2].

Dar există și necredincioși care nu au sentimentul vidului sau al absenței. Sunt indiferenții care trăiesc fără să-și cunoască destinul și care simt prea puțin neliniștea și nevoia de Dumnezeu. Asta pentru că viața modernă nu favorizează îndreptarea atenției spre Dumnezeu, iar pe de altă parte, în societate lipsește atmosfera favorabilă credinței, iar noi suntem prea individualizați și ne este teamă să trezim în alții, în frații noștri, neliniștea care deschide calea căutării.

Necredinciosul modern nu este neliniștit, dar nici indiferent. Pe el îl interesează credința, dar pretinde că a depășit-o. Pentru el, credința este credința în om a cărui voință poate face minuni. E o atitudine subiectivă și pasională în care lipsește conștiința refuzului lui Dumnezeu pe care o implică.

Între necredincioși există, ca și Nietzsche, eroi care consideră credința creștină ca o lașitate în fața vieții și a morții. Credința, spun ei, ascunde omului reala sa condiție: singurătatea omului, schimbarea lui și moartea. Eroismul ar consta în acceptarea perspectivei unei totale nimiciri.

Dar dragostea pentru abis, vârtejul distrugerii nu sunt naturale pentru om, decât dacă - fără a avea un psihism dereglat - are un resentiment față de condiția sa de creatură contingentă și dacă vede în sfințenie o viață liniștită, fără eroism, care te îndepărtează de durerea singurătății, a schimbării și a morții. În realitate adevărata sfințenie este eroism care descoperă și acceptă întreaga amărăciune a condiției umane.

Prin credință omul știe că locul Lui nu este în vârful piramidei existenței. El este o creatură limitată, însăși ființa sa fiind un dar.

Credința este un adevăr ce pretinde să fie acceptat și trăit, fără să servească ca și adevărul științific, o viață confortabilă. Prin credință noi nu stăpânim, ci suntem stăpâniți de cineva mai puternic decât noi. Credința aduce după sine o dureroasă frământare.

 

Rezolvarea dubiului

Credinciosul se găsește în permanent pericol de a simți neliniștea, neîncrederea, dubiul. Ce e de făcut? Dubiul își are rezolvarea.

Mai întâi să nu ne lăsăm obsedați de orice gând care ne vine în minte împotriva credinței. Să nu-l luăm în seamă. Mai ales în momentul cald al atacului. Când trece furtuna, să vorbim despre acest gând cu o persoană credincioasă. După discuție apare superficialitatea dubiului, mai ales când se naște dintr-o greșită interpretare a învățăturilor Bisericii.

Totuși, nu întotdeauna limpezimea dubiului poate aduce liniște în suflet căci, în general, pentru a rezolva problemele credinței nu ajunge numai inteligența deoarece cunoașterea nu pătrunde până în adânc. Dezorientarea credinței poate că naște din cauza vieții încărcate de grijile veacului acestuia, de bogății sau pofte (cf. Marcu 4, 19), de o hotărâre contrară conștiinței, de o închistare în noi înșine și ne este greu să ne deschidem față de alții, de un sentiment ce ne face să suportăm greu pe cei din jurul nostru, etc. În toate aceste cazuri, argumentele raționale nu folosesc la nimic. În aceste cazuri este necesar a schimba ceva în viața noastră. Să ne deschidem mai mult față de alții; să căutăm a descoperi un Altul în întâmplările vieții; să ne conformăm viața cu convingerea credinței, iar în caz de nereușită să ne umilim.

Când cerem de la viață și de la oameni numai ceea ce este în avantajul nostru, când nu avem respect față de nimeni, și nimic nu are semnificația unui mister; când altul nu e decât un "eu" care-și duce propria viață fără să fie considerat ca un centru de iubire și libertate (atitudini comune în această epocă de tehnicitate și calcul de precizie); când nu există iubire, în toate aceste cazuri nu putem trece peste dubiul credinței. Nu poți crede în cineva dacă nu-l iubești. Iubirea este singura cale de a cunoaște cea mai înaltă realitate din lume: persoana altuia.

Căutând lămuriri, ne putem forma o idee despre cum ar trebui să fie acel Altul în care trebuie să credem. Această idee despre Dumnezeu poate fi ideea unui "Dumnezeu al filosofilor". Dar filosofii n-au găsit încă drumul care duce la Isus. Ei se împiedică de pragul unei porți scunde prin care nu poate trece decât cel ce se pleacă, cel ce se umilește, gata să primească cuvântul unui Dumnezeu făcut Om.

"Trebuie să admitem nu numai că Dumnezeu s-a făcut tangibil în persoana lui Isus, ci că El continuă să se facă prezent și prin lucruri exterioare: sacramente, cuvânt, preoție și Biserică. Contactul cu Dumnezeu nu este pur individual și spiritual. Numai în comunitatea, care este Trupul lui Cristos, întâlnim cu adevărat pe Dumnezeu ca pe un Altul și nu ca pe rodul închipuirii noastre" (IV, 286). Credința se dezvoltă în comunitate, comunitate nu de sentiment, ci de credință în Isus, Fiul lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să ne unească în Biserică nu este nici limba, nici rasa, nici educația, ci credința în Isus: prezența Sa activă între noi. În această comunitate de credință iubim pe orice om, căci Isus a murit pe cruce pentru fiecare și îngerul fiecăruia vede fața Tatălui ceresc.

Alt mijloc de a trece peste pragul dubiului este rugăciunea, aceasta fiind un mijloc mai eficient decât raționarea. A invoca pe Cel în care credem aduce statornicia credinței care se clatină. Rugăciunea sinceră se reduce doar la atât: "Doamne, fă să văd" (Matei 20, 30; Marcu 10, 46). Cine se mulțumește numai cu reflexia poate sufoca rugăciunea pentru că nu ține seama de posibilitatea de a fi ascultat.

 

Purificarea

În felul acesta dubiul descoperă credința. Credinciosul este obligat la o mai intensă cunoaștere a Cuvântului lui Dumnezeu, la o abandonare mai conștientă. Dubiul eliberează credința de motivații secundare, o dilată și o interiorizează, și face mai aprins contactul cu Dumnezeu. "De altfel, criza e o parte a istoriei dintre noi și El" (IV, 359).

Acceptând nopțile purificatoare de credință vom descoperi că Isus este altceva decât ne-am imaginat, mereu altul decât Îl construim cu spiritul nostru. Nu este o persoană pe care să o imităm din afară, ci este Ființa misterioasă care Se identifică cu omul, dar în măsura în care omul își deschide inima față de acest mister.

Credința purificată percepe mai ușor prezența unor persoane, dar ea este totodată și siguranța adevărurilor pe care le atinge.

În credință, omul nu este disperat nici de micimea lui, nici de mărețul și eroicul său destin.

Prin credință se trece la un nou nivel de existență a spiritului. Această trecere nu se face decât treptat, prin încercări, în decursul cărora dispare orice sprijin omenesc, iluziile consolante. Aceasta este legea vieții eroilor Istoriei mântuirii, a Sfinților. Purificarea credinței face parte din teologia credinței.

Experiența aceasta îmi dă claritatea existenței în mine a motivului pentru care cred: știu de ce cred, știu în cine cred, știu dacă mă încred în Dumnezeu, sau dacă mă încred în mine. Dar, de obicei, această experiență nu este legată de o schimbare neașteptată, sensibilă, ci de adâncimea vieții creștine sau de momente majore ale acestei vieți.

 

Dimensiunea credinței

Cu cât experiența credinței se adâncește, cu atât ea dă omului sensul dimensiunii divine. Ea deschide noi perspective, singurele care pot face să înțelegem paradoxurile ce se găsesc în Scriptură. Avraam iubește pe Isac, fiul său, dar această iubire primește o orientare neașteptată când Dumnezeu îi cere să-l jertfească. Fără să-și urască fiul, Avraam este hotărât să-l sacrifice. Prin credință, în el se născu un nou sentiment, o nouă realitate, o nouă dimensiune a iubirii, care trebuie să-i pătrundă faptele.

La fel, Tatăl ceresc - izvorul paternității și iubirii - iubea pe Fiul Său când a vrut ca să moară pe cruce, dar Îl iubea după o dimensiune nouă pentru noi, dimensiunea divină, în care ne întoarce credința.

Isus ne cere să murim nouă înșine, adică să cunoaștem în mod real tristețea, senzația că pierzi totul: plăceri, familie, prieteni, patrie, chiar viața. În acest sens creștinismul apare ca un fel de sinucidere. Dar din această moarte renaște un om nou, altul decât cel care trăiește după lume, și totuși asemenea lui.

Această renaștere, această tristețe care se schimbă în bucurie, nu o înțelege decât acela căruia credința îi dă sensul dimensiunii divine.

 

Note:

[1] Summa Theologica, III q. 75, art. 5, ad. tert.

[2] Vezi addenda 4.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire