pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Despre credință
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior SALT ÎN LUMINĂ

Credința este o realitate complexă și bogată. În ea putem face distincție între ceea ce Dumnezeu revelă și dă, și între ceea ce omul acceptă și trăiește. Darul lui Dumnezeu nu ne pătrunde fără deschiderea noastră. Îl putem primi sau îl putem neglija. Ne putem deschide ochii spre lumină sau îi putem închide.

Din partea omului credința este deci cunoaștere și angajament orientat spre o adevărată și deplină realitate a iubirii lui Dumnezeu, în fața căreia credința va dispărea. Spre cunoașterea acestei realități ea deschide mintea, iar spre câștigarea acesteia solicită voința.

Credința este un angajament. Angajamentul de a realiza adevărul în care credem, deși nu-l vedem și nici nu-l simțim. Când ispita atrăgătoare ne încearcă, conduși de credință zicem "nu" - ceea ce ar părea un salt în întuneric - dar acest "nu" spus ispitei înseamnă "da" - salt în lumină - față de cei cărora vrem să le rămânem credincioși și față de Dumnezeu [1].

Acest răspuns îl dă omul întreg, prin rațiunea și voința sa, prin ceea ce este spiritual în el.

 

Rațiune

Prin credință nu ne încadrăm în mod inconștient într-o tradiție, ci prin ea ne punem în mod actual în legătură cu Dumnezeu, care nu ne lasă singuri, care poate să ne ajute și, cu iubirea Sa, poate face și minuni. A crede este o biruință asupra neîncrederii față de lucrarea lui Dumnezeu. E una dintre cele mai mari forțe ale progresului omenirii. Să nu ne mirăm deci că Isus recomandă atât de des acest salt în afara noastră.

Dar acest salt nu este irațional. A prezenta credința ca un salt în absurd, discreditază rațiunea, ca și cuvântul lui Tertulian: "credo quia absurdum", cuvânt pe care Biserica nu l-a acceptat niciodată socotindu-l eretic, ca și pe cel care l-a pronunțat. Despre Pico della Mirandola (n. 1463), G. Călinescu spune că el "credea nu fiindcă avea de-a face cu absurdul ci, dimpotrivă, cu raționalul" [2]. Ca și el sunt toți adevărații credincioși!

Credința e condusă de rațiune, de sensul vieții, de modele, de tradiție, deși nici în una din acestea nu se găsește ultima ei motivație.

Credința nu este acceptarea pasivă a ceea ce este. Din contră, ea e capabilă să tindă spre un obiect care încă nu este, care fără credință ar fi imposibil. După îndrăzneala sau tăria credinței, omul care-și propune un scop, face din el un ideal mai mult sau mai puțin înalt, mai mult sau mai puțin distinct de realul văzut, ideal ce se îmbracă în cele mai frumoase culori, și astfel devine iubit. Acțiunile omenești sunt caracterizate și de o credință, de un ideal, de entuziasm. Acestea însă nu sunt iraționale.

Cunoașterea marilor realități și tendința spre marile idealuri - prin credința care implică iubirea - nu se opun rațiunii. Conform celebrei formule a Sfântului Anselm (sec. al XII-lea): "fides qaerit intellectum".

Nu se opun pentru că, în primul rând, în actul credinței motivele credibilității (existența lui Dumnezeu, revelația etc.), au un rol important. Iar acestea sunt de natură rațională; iar in al doilea rând pentru că această credința ajută rațiunea să nu greșească. Așa după cum rațiunea se bazează pe experiența sensibilă și intervine să corecteze greșelile simțurilor, tot așa credința presupune rațiunea, dar intervine ca să-i corecteze greșeala (de exemplu în legătură cu nemurirea sufletului, cu existența unui singur Dumnezeu, etc.). "Intellectus autem, cujus est proprium obiectum substantia, ut dicitur, per fidem a deceptione praeservatur", zice Sfântul Toma [3].

Pe lângă acestea, credința solicită inteligența omului ca să răspundă la problemele pe care i le pune. Omul trebuie să exploreze depozitul credinței în toate sensurile, pentru ca aceasta să poată fi lumina lumii. Prin travaliul intelectual credința crește. Prin credință noi deținem Adevărul suprem. Dar ea aduce după sine, fie chiar și în mod inconștient, o anume fermentare, o anume neliniște, răscolire și travaliu interior rațiunii. În mod normal credința presupune, cum am amintit, perspective raționale, ca de exemplu certitudinea naturală a existenței lui Dumnezeu, spiritualitatea sufletului, etc. Această certitudine naturală e fie în sens de certitudine spontană (datorită unui fel de instinct al rațiunii, numit simțul comun), fie în sens de certitudine câștigată prin mijloace ale rațiunii care știe. În felul acesta credința tinde, cere (quaerit), să fie completată cu o certitudine sesizată în mod intelectual (certitudine care nu poate fi decât imperfectă în ceea ce privește termenul atins [4], dar complet fermă în ceea ce privește structurile cunoașterii omenești), despre insondabilul mister al lui Dumnezeu și al luminii Lui.

Astfel naște teologia care, la rândul ei, nu se poate forma fără ajutorul înțelepciunii naturale de care e capabilă rațiunea omenească, și care se numește filosofie. Deci credința antrenează teologia și filosofia.

Omul de știință crede prin darul lui Dumnezeu. Prin aceasta însă rațiunea sa nu rămâne liniștită. Misterul credinței rămâne mister, care însă se cere îmbrăcat într-o oarecare lumină. Adevărurile de credință (când sunt definite ca atare de Biserică se numesc dogme) nu sunt mistere de care să nu te apropii, ci ele însele fac apel la rațiune, ca aceasta să-și dirijeze lumina nu numai spre adevărurile naturale, ci și spre adevărurile supranaturale. Biserica nu ne impune dogma, ci noi o acceptăm, pentru că înțelegem, îi sesizăm adevărul: vedem acordul ei cu realul (ut viderem esse), dându-ne totuși seama că e vorba de ceva ce ne depășește (nondum me esse, ut viderem).

Dogma e sugestivă pentru a înțelege mai bine anumite lucruri, ca de exemplu raportul dintre spiritual și material. Astfel dogma Trinității - după care Dumnezeu nu este o imobilitate, ci izvor nesecat de iubire - ne prezintă misterul "unul și trei". Acest mister ne poate ajuta să înțelegem că numărătoarea omenească nu poate fi ușor aplicată realităților spirituale. Creatorul și creatura nu fac nici unu, nici doi. Între Creator și creatură nu este nici confuzie, nici despărțire: Dumnezeu nu e separat de lume, deși este distinct de ea. El este mai intim nouă înșine de cum ne suntem noi, fără ca prin aceasta să nu fie transcendent nouă [5].

În felul acesta, credința presupune rațiunea, o dirijează spre adevăruri care o depășesc și o luminează ca să sesizeze ceea ce omul singur n-ar putea bănui. Credința și rațiunea sunt într-un contact continuu [6].

 

Credință-știință

Totuși, în ceea ce privește raportul credință-știință, s-au ridicat o mulțime de pseudo-probleme, din motivul că se pretindea a fi dogmă ceea ce de fapt nu era, sau știință ceea ce de fapt nu era. De exemplu, credința nu se ocupă de mișcarea astrelor sau de felul cum s-a format și a evoluat universul, după cum știința nu se pronunță asupra a ceea ce constituie realitatea cea mai profundă a vieții noastre, și nici asupra provenienței universului. Când credința și știința au același obiect, pot apare conflicte. Dar numai aparente, căci adevărul este unul singur.

În caz de conflict, știința obiectivă (nu subiectivele ipoteze) are prioritate în problemele care sunt de competența ei. Dacă credincioșii au înțeles altfel aceste probleme, e pentru că din revelație ei au tras concluzii necorespunzătoare. Astfel, din paginile poetice ale Bibliei, care descriu facerea lumii, s-a atras concluzia că evoluția nu este posibilă. Dar nu acesta este mesajul divin al povestirii biblice. Acest mesaj e că lumea așa cum este, cum o cunoaște știința, depinde de Dumnezeu, care a creat-o.

Totuși ne întrebăm: unde se găsește mai mare certitudine? Știința își are certitudinile ei. Credința e și ea certă, dar în felul ei: "consimțământul credinței se leagă de facultatea noastră cea mai profundă și o transformă în cea mai adâncă certitudine ce există pe pământ; certitudinea formată însă din abandon și iubire: iubire față de Acela pe care-L cunoaștem numai dăruindu-ne Lui. De aceea, trebuind să pășim în afara pământului nostru, dubiul face parte din certitudinea credinței" (P.Chauthard, pag. 354).

 

Credință-vedere

Dacă credința este un act al spiritului omenesc, cum se explică cuvintele lui Isus: "Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut?" (Ioan 20, 29)

Isus nu reproșează credința bazată pe dovezi. În Evanghelii găsim cazuri de credință determinată de semne (cf. Matei 11, 2-7; Ioan 5, 36), iar Sfântul Pavel caută argumente filosofice și istorice pentru a dovedi că trebuie să credem în Isus (cf. Faptele Apostolilor). Dumnezeu se acomodează naturii noastre integrale: intelectului, sensibilității și sociabilității noastre. Chiar Sfântul Apostol Toma a crezut după ce a văzut. Gestul său, exclamarea sa entuziastă, sunt finalul unor lupte interioare, final la care ajung cei care gândesc și se frământă înainte de a crede. Isus n-a reproșat lui Toma acest act de credință, ci doar a deosebit două feluri de a crede: cel bazat pe propria experiență, și cel bazat pe mărturia celui care a cunoscut adevărul. Credința care va informa Biserica creștină este aceea a celor ce nu au văzut și au crezut mărturisirii celor care au văzut (cf. Ioan 19, 35; 21, 24). Noi, care nu am văzut, am fi nefericiți dacă credința s-ar baza numai pe experiență.

Ceea ce reproșează Isus, este viziunea materialistă și grosolană pe care unii o au despre încrederea în Dumnezeu: "Numai văzând semne și minuni sunteți dispuși să credeți?", întreabă El (Ioan 4, 48).

Conciliul Vatican I spune că Dumnezeu dă semne care să ducă la credință. Dar aceste semne nu sunt suficiente pentru a determina adeziunea omului, primirea credinței, dacă nu există o "iluminare a Spiritului Sfânt", căci "credința este un dar al lui Dumnezeu, o lucrare de mântuire prin care omul se supune în mod liber lui Dumnezeu, consimțind și conlucrând cu grația căreia i-ar putea rezista" (c. IV). Semnele, ca și motivele raționale, nu duc obligatoriu la credință [7]. De aceea, aceia care au semne, fără dispoziția interioară, fără deschidere față de grație, nu pot ajunge la credință. Fariseii au văzut minunile lui Isus, dar pentru ei care erau lipsiți de umilință și simplitate, ele n-au avut nici un efect. Fără adeziunea sinceră, interioară, nu poți fi fiu, ci doar un sclav. Dumnezeu vrea să primim adevărul nu de frică sau din interes, ci din iubire, legându-ne de el cu întreaga ființă: rațiune și credință. Ne vrea fiii Săi.

 

Voința

În actul credinței, pe lângă cunoaștere intră și voința ca libertate și iubire. Credința este o supunere rațională și o opțiune liberă. Ea implică fidelitatea (fides) lui Dumnezeu de a-și ține promisiunile, veracitatea Cuvântului și fidelitatea omului de a primi acest Cuvânt, adică de a consimți; iar consimțământul este adeziunea minții făcută în mod liber. De aceea Isus reproșează lui Nicodim (cf. Ioan 1, 10-12), fariseilor (cf. Matei 23), orașelor Betsaida și Horezim (cf. Matei 11, 21) și plânge asupra Ierusalimului (cf. Matei 11, 2-24), căci, având semne, n-au vrut să creadă.

Deci, credința nu este un intrus supranatural în noi. Ea este un act liber, bazat pe rațiune. Credința este opera conjugată a grației lui Dumnezeu și a libertății umane. Dacă rămâne mister concilierea libertății noastre cu inițiativa absolută a lui Dumnezeu, totuși între aceste două nu există contrazicere, după cum nu există contrazicere în general între Dumnezeu Creatorul, de care depinde totul (ființa și legea naturii, determinismul și libertatea, etc.), și autonomia naturii. Activitatea lui Dumnezeu nu anihilează activitatea și libertatea omenească. Dumnezeu e acela care face ca noi să operăm în mod liber. El este izvorul libertății.

De aceea credința nu este un "salt calitativ în absurd" (Kierkegaard). Ea se bazează pe natura lucrurilor, pe istorie, pe creație. Ea nu este un salt sfâșietor și tragic, ci un act liniștit și plăcut, chiar dacă este încercat, prin care ochii noștri descoperă evidența naturală și supranaturală a lui Dumnezeu [8].

În complexitatea lui, actul credinței rămâne totuși un act simplu, ca și declarația lui Petru: "Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu". Acest act este lucrarea lui Dumnezeu în om: "Nu timpul și sângele ți-au descoperit aceasta ci Tatăl Meu" (Matei 14, 16-17). Ea naște în sufletul umil, prin descoperirea Tatălui (cf. Luca 10, 21).

În actul credinței, rolul voinței este de a face ca viața omului de credință să fie o continuă căutare. Nu numai căutarea minții, ci a omului întreg, impulsionat puternic încât viața să-i fie un continuu progres spre Adevăr.

Pe lângă aceasta, rolul voinței nu este de a impune adevărul fără motive valabile, ci de a îndepărta motivele dubiului care pot interveni ușor, oricât de sigură ar fi credința; de a ține mereu prezente motivele ce ne fac să aderăm la adevăr; de a ne menține în dispozițiile morale necesare pentru a asculta și interpreta în mod corespunzător adevărurile revelate.

Credința e pusă la încercare printr-o universală contestare. Abandonul pe care ea îl pretinde pare o slăbiciune. Ingenuitatea actului de credință pare nedemn de om, căci el nu este nici reacția unui sentiment pasional și nici a judecății minții. Rolul voinței e să-l mențină statornic.

În astfel de cazuri, lipsiți de bucuria Credinței, ca Sfânta Tereza a Pruncului Isus, în timpul nopții sale de întunecime a credinței, voința ne salvează de la înec: "Eu vreau să cred", spunea ea.

 

Note:

[1] Când o stupidă suferință ne copleșește, e un act de mare credință să-ți amintești că Dumnezeu e credincios promisiunilor Sale și că Isus a dat sens suferinței.

[2] Revista Contemporanul din 20. IX.1963.

[3] Summa Theologica, III, q. 75 a 5 ad. sec.

[4] De aceea greșește Abelardus († 1142) care exagera puterea rațiunii în investigarea adevărurilor supranaturale, zicând: intelligo ut credam.

[5] cf. Paul Chauthard, op. cit., p. 79.

[6] După catolici, căci protestanții subliniază totala deosebire și distanță dintre ele.

[7] Între dovezile raționale care duc la credință Conciliul Vatican I indică și Biserica "care cf. enciclica Papei Ioan Paul II "Fides et ratio" prin sine este un mare și continuu motiv de credibilitate".

[8] cf. Claude Tresmontant, Les idées maitresses de la metaphysique chrétienne, Ed. du Seuil, Paris, 1962, p. 94.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire