pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Despre credință
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior LUMEA LUI DUMNEZEU

Obiectul credinței

Obiectul credinței este Dumnezeu cu natura Lui, cu lumea Lui, spre care suntem chemați să devenim cetățeni, părtași ai fericirii divine. Credința, al cărei rost este să ne conducă spre fericirea lumii lui Dumnezeu, ne duce spre poarta obscură a acestei viziuni.

Chiar dacă credem în Fecioara Maria, în Biserică, în lucrarea lui Dumnezeu, în lume, etc., o facem în raportul lor cu Dumnezeu, întrucât toate acestea fac parte din lumea Lui. Credința ne duce spre nevăzut (cf. Evrei 11,1), dar nu spre irațional. Chiar cele mai ascunse mistere sunt în parte inteligibile, altfel n-ar putea fi gândite și ar rămâne străine vieții noastre, fără să o poată îmbogăți, așa după cum de fapt se întâmplă.

Dar cum putem ajunge la această lume nevăzută, încă obscură? Putem ajunge prin revelație.

Când credem acceptăm revelația, primim Cuvântul lui Dumnezeu care este supremul Adevăr. Revelația nu este, în primul rând, un sistem de adevăruri, ci un mesaj de lumină: lumina lui Dumnezeu asupra vieții noastre, asupra istoriei lumii, asupra binelui și răului, asupra vieții și morții, asupra lui Dumnezeu însuși, cu natura și planurile Sale, asupra valorii ultime a iubirii. Obiectul credinței este deci întreaga realitate văzută, așa cum o vede Dumnezeu (cf. I Corinteni 2, 9-16).

 

Realitatea lumii lui Dumnezeu

Credința cere omului să se deschidă spre o lume ce-l depășește, dar care i se oferă ca să-l îndumnezeiască. Nu credem numai pentru a crede, ci pentru că suntem chemați să facem parte din lumea lui Dumnezeu: avem un destin supranatural. Lumea spre care peregrinăm este lumea lui Dumnezeu cu viața sa interioară sau cu manifestările ei, cu iubirea și mila Sa. E lumea sfinților, a sufletelor, a destinului nostru supranatural.

Această lume există, deși nu cade sub observația și experiența științifică. Einstein însuși a afirmat că "există realități raționale care se află dincolo de observația pozitivă", după cum spune Pr. Russe [1] menționând că însuși "Auguste Comte declară că trebuie să știi să consideri realitățile de dincolo de experiență".

Charles Péguy scria prietenul său Lotte: "Dacă eu cred în viața de după moarte? Da, eu cred în ea mai mult ca în viața mea de acum... Ah! Să întâlnești pe vechii sfinți fondatori de mănăstiri, să stai de vorbă cu Sf. Petru, cu Sf. Pavel! Eu simt că ei trăiesc mai mult decât această lume care trece. Și Euharistia! Trupul, sufletul lui Cristos, totul e acolo!" [2].

Diavolul chiar există. Filosoful Jacques Maritain scrie că, deși pentru unii diavolul este doar o amintire mitică, el crede în existența lui: "Mon Dieu, je sais bien qu'aux yeux d'un perspectiviste le diable este une survinance mythique, mais moi, j'y crois" (II, 57).

Convertiții - Sfântul Augustin, Paul Claudel, Thomas Merton etc. [3]- își dau mai bine seama de faptul că, primind credința, sunt introduși într-o altă lume decât aceea a universului material: lumea iubirii lui Dumnezeu și a vieții lui Isus în inimile noastre.

Dacă citim cuvântul revelat cuprins în Scriptură și vedem geneza și efectele credinței, care pornește de la Tatăl cu forța Spiritului și contagiunea bucuriei (I Ioan 1, 1-14), ne pare că ne găsim într-o altă lume, care nu este a noastră, într-un "dincolo a cărei proiecție și reflex este această lume" [4] în care trăim.

Această senzație o avem mai ales că simțim în noi spiritul lumii care ne atrage în sens opus, într-un sens de critică și cuceriri, nu de supunere. Răspândirea științei cu matematizarea observabilului face să se creadă că știința - al cărei obiect este universul material - este singura certitudine, iar obiectul ei singura realitate. Astfel se dubitează de valoarea spontaneității credinței și de existența obiectului ei: "Astăzi se renunță ușor la Adevăr în schimbul Verificării, la Realitate în schimbul Semnului", afirmă Jacques Maritain (II, 37).

De fapt, obiectul credinței nu se vede, ci este sperat. E prezent, dar fără evidență. E un Adevăr ce nu poate fi verificat în mod științific, o Realitate ce nu are un semn adecvat. "Credința este cunoașterea pe care o are călătorul, despre Patria pe care un alt om, care a vizitat-o, i-o descrie" (V, 83).

 

Note:

[1] René Poivier, Știință și sinteză, Ed. Politică, București, 1969, p. 178.

[2] Louis Perche, Essai sur Charles Péguy, Ed. Pierre Seghers, 1957.

[3] Vezi addenda, 1.

[4] René Poivier în Știință și sinteză, Ed. Politică, București,1969, p. 196.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire