pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Despre credință
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior OMUL, FAȚĂ CU ISUS

O întâlnire

Credința nu o putem despărți de Cristos care, la începutul predicii Sale, zicea: "pocăiți-vă și credeți în Evanghelie" (Marcu 1, 15), adică convertiți-vă, schimbați felul vostru de a vedea îngust, închis, ca să puteți primi Evanghelia și să puteți crede în ea.

Ca orice îmbogățire calitativă, credința pretinde o deschidere și un dar. Darul îl dă Dumnezeu, deschiderea este lucrarea noastră. Această deschidere este un efort pentru a ieși din noi înșine, un angajament al întregii noastre ființe față de cuvintele lui Isus.

Evanghelia cuprinde Cuvântul lui Isus. Acest cuvânt însă nu trebuie considerat izolat, desprins de simplitatea și totodată maiestatea persoanei lui Isus. Cuvântul Mântuitorului este manifestarea senzorială a Logosului, a Cuvântului lui Dumnezeu. Deschizându-ne spre Evanghelie, ne deschidem spre El. În credință stau față în față două persoane: omul și Isus. Nu numai mintea, ci persoana noastră întreagă trebuie să se deschidă față de Cuvântul lui Isus, ca și față de Persoana Sa. Prin credință ne întâlnim plenar cu Isus, găsind în El adevărul și viața.

 

Un răspuns...

Prin credință Gândul lui Dumnezeu devine uman. Inițiativa este a lui Dumnezeu prin grație, dar se realizează prin activitatea omului, care este subiectul responsabil al credinței: e răspunsul omului la Cuvântul lui Dumnezeu.

Primind cuvântul, omul încearcă să-l înțeleagă tot mai bine, să-i pătrundă sensul, ca să-i poată răspunde cu multă fidelitate.

Această activitate de pătrundere a sensului cuvântului se realizează pe două căi: calea mistică, prin iubire și darurile Spiritului Sfânt, cale personală și - ca orice experiență - incomunicabilă, care privește mântuirea proprie a misticului; apoi, calea teologică, calea discursului rațional, a minții, care, stăpânită de nevoia logică (reflecția Logosului) și îmbogățită de o cultură omenească, se deschide spre contemplarea și exprimarea cât mai deplină și riguros posibilă a conținutului cuvântului [1].

Deci, în actul credinței există două momente: unul al rugăciunii și al reflexiei, al rațiunii și înțelegerii; altul al unirii adânci și inexprimabile cu Dumnezeu, când "Rațiunea tace pentru că știe că poate tăcea" [2].

Între om și Dumnezeu se produce un fel de dialog prin care Adevărul pe care-l conține Cuvântul devine tot mai aproape de noi, tot mai dorit, în măsura în care și noi ne apropiem de el și-l dorim. Împărăția lui Dumnezeu se apropie, zicea Isus (Marcu 1, 15). El este prezent lângă ucenicii care mergeau spre Emaus, dar era ascuns de ei, fiindcă dubitau.

"Momentul decisiv este acela când, ca și creatură și copil al lui Dumnezeu, mă situez în atitudine de dependență față de El, care mă iubește și mă cheamă, deși rămâne mai presus de mine: Părintele meu și Învățătorul meu" (V, 17). Chemarea aceasta este lucrarea grației asupra minții și voinței omului. Dacă această lucrare este acceptată, duce la credință și iubire, prin care întreaga viață se umple de lumină.

 

...negativ

Dar lucrarea grației poate fi și respinsă. Ajunși în fața lui Isus, putem să-L părăsim: ne pare greu cuvântul și ne îndepărtăm de El. De oameni ne putem lega parțial. De Isus, nu. Dacă nu ne place cuvântul Său, nu ne mai trebuie nici pâinea pe care știm că o poate multiplica (cf. Ioan 6, 24); dacă ne face vreo pagubă materială, uităm de puterea și mila Sa, și-L rugăm "să treacă din hotarele noastre" (Matei 8, 34).

Răspunsul nostru la cuvânt poate fi deci negativ.

 

...pozitiv

Dar dacă suntem dispuși să-l primim răspundem pozitiv, mai întâi cu rațiunea, considerând puterea și bunătatea Lui (înmulțirea pâinilor, vindecarea celor doi îndrăciți), chiar dacă nu-I cunoaștem gândul; apoi cu încrederea în Cel ce poate face ceea ce noi nici nu visam. Încrederea este și ea un fel de cunoaștere care ne apropie de Isus și ne face să-I spunem, chiar când alții Îl părăsesc: "Cuvintele Tale sunt cuvinte de viață veșnică. Credem și cunoaștem că Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 6, 69).

Această încredere este ceva mai mult decât o rece cugetare. Adâncă pe cât de adâncă este ființa omenească care se găsește în fața ființei lui Isus.

 

...personal

Dumnezeu pregătește inima omului, îi deschide "ochii gândului" (Fapte 16, 14) ca să primească Cuvântul. Dar omului i se cere răspuns personal, aderare la adevărul Cuvântului. Aderarea personală este un răspuns la o invitație, un act de supunere și de omagiu. Este o opțiune.

În fața determinantei realități în care ne găsim prin credință: Isus din Nazaret, precedat de istoria poporului lui Israel, și continuând prin Biserică, ni se cere să optăm, să ne decidem ca și apostolii rămași singuri lângă Isus, după ce mulțimile L-au părăsit: "Au doară vreți să plecați și voi?" (Ioan 6, 67).

Rațiunea judecă, dar Dumnezeu ne cere să ne abandonăm fără rezerve: pleci sau rămâi lângă Cel ale cărui cuvinte scandalizează urechile.

Credința este un salt, dar nu în neștire, un salt care se justifică prin sine: simți că acolo e viață, este iubire. Dacă ar fi suficientă matematica, n-am putea niciodată cunoaște ceea ce e mai vrednic de a fi cunoscut: o altă persoană, și nici credința n-ar avea o valoare atât de autentică, profund umană și vie. Ca și în cazul cunoașterii unei persoane, rațiunea nu e suficientă. Cine se unește cu adevărat în căsătorie o face nu pentru că a analizat pe altul și i-a calculat valoarea, ci fiindcă se încrede în el.

 

...al cunoașterii și iubirii

«Există în noi un strat mai adânc decât inteligența, mai intrinsec decât sentimentul, mai uman decât inconștientul. Există un nivel la care se găsește unitatea cea mai intimă a celor două mari componente ale ființei: cunoașterea și iubirea. La acest nivel tendința spre adevăr și tendința spre bine sunt un singur lucru. În această unitate organică și originară cunoașterea nu este lumină rece, iar iubirea nu este patimă. Cunoașterea e plină de iubire, iar iubirea are ochi care văd.

În această ascunzătoare a ființei noastre naște iubirea, rezidă cunoașterea; aici ne putem simți mai adânc și mai deplin fericiți; aici suntem mai cu adevărat oameni: un "tu" viu și un "eu" viu.

La aceasta apelează Isus când ne cere credința. Aspirația noastră spre adevăr se lasă condusă de această unitate originară, deodată cu tendința spre bine. Fiecare avem convingerea că ceea ce este în mod absolut bun este totodată în mod absolut și adevărat". A răspunde «da» lui Isus, echivalează cu stima față de o valoare totală și imediată» [3].

Deoarece Dumnezeu acordă credința în ceea ce are omul mai intim, ea nu este legată de capacitatea intelectuală. Dacă drumul spre credință ar fi exclusiv intelectual, oamenii inteligenți și culți ar trebui să fie mai credincioși. Pe Dumnezeu însă Îl găsim mai degrabă printr-un fel de cunoaștere legată mai mult de orientare interioară a omului, decât de capacitatea sa intelectuală. "Mărescu-te Părinte - zice Isus - Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de la cei înțelepți și înțelegători, și le-ai descoperit pruncilor" (Luca 10, 21).

Asta nu înseamnă că cei înțelepți sunt excluși de la credință, ci doar că în materie de credință, puțina inteligență nu este un factor negativ (cf. Corinteni 1, 20-21; 25, 28-29; 2, 6-7).

Nu inteligență, ci ascultare se cere pentru a ajunge la credință, căci aceasta nu este o descoperire personală. E necesar a asculta cuvântul lui Cristos prin cuvântul Bisericii. Acest cuvânt îl ascultăm și-l primim, dăruindu-ne cu totul Celui care este mai mare decât noi, acceptând să trăim în lumea Lui.

 

Note:

[1] Teologia naște și trăiește din efortul omului de a gândi și a exprima credința, după felul și în conformitate cu resursele gândirii sale.

[2] Dr. Paul Chauthard, La foi du suvant chrétien, Aubier, 1965, p. 75.

[3] Idem, pag. 151 și următoarea. Să nu greșim a numi această unitate "sentiment", reacția umană mai puțin profundă; și nici "intuiție", care în limbajul obișnuit înseamnă cu totul altceva; după cum "dăruirea totală" e o expresie prea puțin primordială. Credința nu e nici "sentiment", nici "intuiție", nici o astfel de "dăruire". "Credința" e cuvântul care și în limba română, în sensul său originar, popular, implică iubirea: "a se încredința" înseamnă nu numai a se pune cu încredere sub tutela cuiva, dar și a se logodi.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire