pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă

achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună

Inapoi la cuprins

Meditația IX

Tăcerea drept comuniune și credință

Cine știe "să asculte" cu adevărat, așa cum am văzut în meditația precedentă, spune deja înainte de a rosti "cuvântul" pe care cealaltă persoană îl așteaptă. Tăcerea, de fapt, poate fi o adevărată legătură de "comuniune".

Este adevărată comuniune când, în intimitatea sufletului nostru, suntem disponibili față de aproapele nostru, față de fiecare om, când ne deschidem față de alții și-i îmbrățișăm pe toți în inima noastră, spre a fi astfel noi înșine "inima" lumii.

Pentru aceasta nu-i nevoie de cuvinte; nu-i necesar ca s-o știe și alții. Ba chiar este mult mai bine să n-o știe, ca astfel amorul nostru propriu să nu aibă șansa de a se glorifica pe sine.

Dacă este adevărat ceea ce a spus George Bernanos, că: "Fiecare ființă omenească, pe care o întâlnim chiar și numai o singură dată în viață, este un mesaj pe care ni-l trimite Cerul și pe care îl putem descifra cu puțină iubire", atunci acest mesaj nu-l putem descifra, dacă ne lipsește iubirea de a-l asculta în tăcere. Mesajul Cerului are menirea să întărească comuniunea cu Dumnezeu, cu aproapele, comuniunea eclezială, fără de care nu putem face parte din "împărăția lui Dumnezeu".

A purta în inimă povoara tuturor, a o face proprie, a o trăi cu "compătimire", înseamnă o împărțire frățească, egală, a necazului, adică a suferinței altuia. Cei trei prieteni ai lui Iob - Elifaz din Teman, Bildad din Suah și Tofar din Naamah, auzind de necazul lui, au venit să-l mângâie. "Când și-au ridicat ochii de departe, nu l-au mai recunoscut. Atunci s-au tânguit, și-au sfâșiat veșmintele și și-au pus țărână pe cap. Apoi au stat pe pământ, lângă el, șapte zile și șapte nopți, fără să-i spună nici un cuvânt, căci vedeau cât de mare este necazul lui" (Iob 2,11-13). A păstra tăcerea "șapte zile și șapte nopți" înseamnă a găsi mijlocul cel mai potrivit pentru a intra în pielea celui nenorocit, spre a-l înțelege, spre a împărți cu el necazul, spre a-l mângâia cu adevărat. Dar când au rupt tăcerea, au greșit mult în vorbe și Iob, pe lângă necazul său, a trebuit să îndure și neghiobiile lor, până când i-a readus la tăcere, arătând că suferințele sale nu se datorează păcatului, ci sunt ca chinurile unei noi faceri: "Cred că Răscumpărătorul meu trăiește și în ziua cea din urmă din pământ voi învia... Pe el îl voi vedea și ochii mei îl vor privi, nu ai altuia. Și de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine" (Iob 19,25-27)

Pentru a realiza comuniunea cu alți oameni, Dumnezeu însuși se dăruiește omului. Nu omul este acela care caută comuniunea, nu el este acela care se zbuciumă ca prin forțele proprii să intre în comuniune cu alții și cu Dumnezeu. Inițiativa aparține total lui Dumnezeu și iubirii sale. Comuniunea este înainte de toate participare, este efectul darului divin. Omul, cu ajutorul darului vieții divine, devine nu numai asemenea cu Dumnezeu, dar și părtaș al vieții și al naturii sale divine, al Duhului Sfânt... Culmea, kerigma, comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii o constituie Euharistia: "Deoarece există o singură pâine, un singur trup, deși sunt multe membre, toți participăm din aceeași pâine" (1 Cor 10,17: LG 7). Așa se face să fie perfectă comuniunea. (cf. curs de Teologie fundamentală, Despre Biserică, dr. pr. Eduard Ferenț)

Ca să realizăm comuniunea prin Euharistie, ni se cere tăcere: ca să ne cercetăm conștiința și să trezim părere de rău pentru orice greșeală contra comuniunii cu Dumnezeu și cu aproapele; ni se cere tăcere la liturgia Cuvântului; tăcere la întâmpinarea lui Isus, când coboară pe altar la prefacere; ni se cere tăcere, ca să auzim invitația: "Fericiți cei chemați la ospățul Mielului"; în tăcere îi mulțumim și îi cântăm în inimile noastre; plecând în tăcere din biserică, trebuie să realizăm comuniunea păcii cu toți oamenii, păstrând tăcerea... Dacă în aceste momente sacre, în interiorul nostru este o stare de bâlci: rațiunea își face reclamă conceptelor sale filozofice; fantezia își etalează tablourile ca la bazar, amestecând cele sfinte cu cele profane, uneori destul de erotice; dacă memoria își pune autografe pe tot ceea ce fantezia inventează, este normal ca apoi relațiile noastre cu aproapele să se bazeze numai pe afaceri comerciale, culturale, politice, sportive... dar nu pe cele de iubire, care izvorăsc numai din tăcere și har...

Aici se poate ajunge numai învingând superficialitatea și nepăsarea cu care privim în mod obișnuit la relele și la durerile altora și lăsăm să treacă toate mai departe, ca și cum nu ar fi frații noștri suferinzi, înșelați, delicvenți. Din acest motiv este necesară acea tăcere interioară,euharistică, în care inima să poată auzi S.O. S-ul atâtor și atâtor frați care suferă moral și fizic.

Într-o zi de sâmbătă, Isus întâlnește o femeie gârbovită de Cel Rău de mai bine de optsprezece ani. Fără să fie rugat, el o vindecă, spre mai marele necaz al șefului sinagogii, care, în loc să tacă și să mediteze la necazul acelei sărmane femei și să caute mijlocul de a o ajuta, chiar intervenind pe lângă Mântuitorul, în loc de a contempla minunea iubirii, el ceartă pe cei veniți să se vindece, ca în felul acesta să-l învinuiască pe Isus că încalcă Legea. Isus îl apostrofează cu calificativul de "duh rău" - "fățarnic". (Lc 13,10-17). Dar noi,creștinii?... "Da, spune sf. Paul, căutați să-l imitați pe Dumnezeu, fiindcă voi sunteți fiii Lui preaiubiți" (Ef 5,1).

În mod sigur, numai în această tăcere se va putea trăi adevărata "comuniune" cu ei.

Lumea se pierde din interior. Tot din interior lumea se și mântuiește. În tăcere și intimitate lăuntrică se înfăptuiesc tainicele zămisliri ale "Împărtășirii Sfinților".

Tăcerea - comuniune, izvorâtă din "tăcerea - euharistie", ne duce la tăcerea - credință. Tăcerea este aceea care ne determină de a nu-i cere cont Domnului: tăcerea în care sufletul nu spune niciodată lui Dumnezeu: "Pentru ce, Doamne?" Numai dintr-o credință profundă se poate naște o astfel de "tăcere".

Când survine ceva, care ne tulbură sau ceva care ne lovește profund și ne aduce o mare neplăcere, ceva ce nu înțelegem, fiindcă nu intră în planurile noastre, atunci ne vine în mod instinctiv imboldul de a-i cere cont Domnului: "Pentru ce?"

Și acest "Pentru ce?" i-l pretindem, nu pentru a cunoaște căile sale, spre a păși pe ele, nu pentru a-i cunoaște voința, spre a o împlini, dar pentru că ne închipuim că am avea dreptul să o știm, ca și cum Domnul ar fi dator să ne dea socoteală nouă de felul său de a lucra.

Ba chiar când survine ceva tragic și tulburător, care nu ne privește direct, dar i se întâmplă aproapelui nostru, acel "Pentru ce?" ne vine spontan în minte și se face atât de imperativ în cât credem că în felul acesta avem un extraordinar interes și atașament față de aproapele suferind sau năpăstuit, pe când, de fapt, nu-i altceva decât o încercare de afirmare a "Eu"-lui personal, plin de sine și de curiozitate bolnăvicioasă.

Cine are credință, din contra, știe să tacă în astfel de împrejurări. Adevărata credință îl face pe om să "se încreadă" în Dumnezeu, totdeauna, chiar și atunci când totul este întuneric - sau cel puțin contrar - pentru îngusta rațiune umană.

Dar este întuneric numai în îngusta rațiune umană: nu și pentru rațiunea lui Dumnezeu, care toate le rânduiește - și totdeauna - cu iubire și înțelepciune, spre realizarea planului de caritate față de noi. Credința mă face să știu acest lucru cu certitudine absolută. Prin urmare, nu am nici un motiv să-i cer cont lui Dumnezeu. În consecință: tac, fiindcă mă "încred" în el.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire