pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă

achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună

Inapoi la cuprins

Meditația VIII

Tăcerea ca discreție și ascultare

Tăcerea este aceea care duce la respectarea secretului personal al aproapelui. Nu trebuie să ne gândim că orice persoană, cunoscută sau necunoscută, pe care o întâlnim, ar fi dispusă sau ar dori imediat să ni se destăinuie sau să ne vorbească: măcar unele preferă să rămână în reculegere, în propria intimitate și rezervate.

Prima trăsătură de finețe spirituală, pe care caritatea trebuie să ne-o sugereze față de persoanele tăcute, trebuie să fie respectul față de atitudinea lor rezervată. Dacă apoi vine un semn oarecare din partea lor că ar dori să vorbească, caritatea trebuie să ne împingă la dorința de a le asculta cu sinceritate. Și aici este punctul de plecare pentru discreția noastră. Nu curiozitatea trebuie să fie motivul ascultării, ci caritatea. Cine ascultă din curiozitate, nu poate fi nici discret și nici tăcut...

"Discreția" este acea trăsătură foarte fină care vine din partea inteligenței și a iubirii și ne determină de a nu interveni, de nu ne impune, de a nu dori să ne impunem prin exemple paralele din propria viață, de a da sfaturi rapide, de a desconsidera problemele puse: împreună - inteligența și caritatea - ne duc spre acea stare de amabilitate prin care ne arătăm gata de a le asculta, dacă persoanele se arată dornice de a ne vorbi.

Delicatețea interioară, care poate să ne împodobească sufletul în astfel de ocazii, dacă sufletul este obișnuit să-și găsească bucuria în sine, adică știe să cultive tăcerea ca pe un "Trandafir tainic", este "discreția". În Litaniile lauretane avem invocația de "Trandafir tainic". Ea înseamnă floare cu parfum specific deosebit de plăcut. Această invocație o putem traduce în "Fecioară discretă". După cum parfumul trandafirului atrage albina, spre a găsi mierea dulce, tot astfel parfumul "discreției" atrage pe oameni spre sufletul plin de mierea cerească.

Tăcerea ne face receptivi față de mesajul Spiritului Sfânt, acest mesaj pe care ni-l trimite prin mijlocirea altor persoane, a lucrurilor, a evenimentelor. Cine nu știe să-l asculte pe aproapele, nu știe să-l asculte pe Dumnezeu. Cine este indiscret cu ceea ce aude de la aproapele, nesocotește mesajul divin. Chiar când aproapele se laudă, bârfește sau vrea să-ți dea sfaturi, atunci se cere cel mai mult să fii discret; îți încredințează lucruri otrăvitoare sau moarte... Îngroapă-le cu multă discreție, ca să nu devină nocive pentru alții.

Trebuie să fim discreți mai ales cu inima noastră. Un sfat înțelept al lui Seneca: "Nu spune nimănui, ceea ce vrei să rămână ascuns! Dacă tu însuți nu te poți stăpâni, cum de te poți bizui pe tăcerea altuia?"

În al doilea rând, să vedem tăcerea ca ascultare. În ce măsură știm să ascultăm pe cei care vorbesc.

Este foarte greu de "a asculta". Cu adevărat, în această problemă, nu se ajunge aproape niciodată până în esența ei. Să încercăm de a asculta, nu numai când unul sau altul simte trebuința de a ni se destăinui, dar chiar atunci când vorbește pur și simplu.

Este necesară atât de multă tăcere în interiorul nostru, ca să știm să ascultăm pe alții. Este necesar, de exemplu, înainte de toate, de a tăcea față de graba care ne împinge de a nu ne interesa de aproapele cu pretextul că avem multe alte lucruri mai importante de făcut. Dacă apelăm la acest pretext, este semn că în noi lipsește noțiunea fundamentală a "ascultării", care este aceea de a fi mereu disponibili față de alții, de a-i primi mereu și de a le face bine. Nu este o problemă de timp: se pune problema dispoziției interioare.

Înainte de toate, prin urmare, trebuie făcută liniște grabei, care ne îndeamnă de "a trece mai departe", ca preotul și levitul la vederea celui rănit de pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon. Mai trebuie impusă tăcere acelui instinct referitor la viața comodă, care se simte pus în umbră și deranjat îndată ce un altul ar încerca să pășească alături de noi. Trebuie impusă tăcere și acelui sentiment că am făcut destul în ziua respectivă, din care pricină ne gândim că ar fi mai bine să ne lase în pace. "Cu toată umilința, blândețea și răbdarea, suferiți-vă unii pe alții cu dragoste. Străduiți-vă să păstrați unirea spirituală prin legământul păcii!" (Ef 4,2-3).

Sunt persoane care suferă cumplit, că nu este cine să le asculte. Ar trebui o congregație religioasă cu această carismă specifică: de a asculta "off"-ul bătrânilor, bolnavilor, părăsiților, năpăstuiților, calamitaților, orfanilor, văduvelor, handicapaților și dintre aceștia, de a-i asculta pe cei "muți" - care suferă, fără să spună nimic - a căror cuvinte sunt lacrimile. Glasul lacrimilor se aude numai în tăcere.

Un dicton spune că: "Lacrimae poenitentium, vinum angelorum", adică: "Lacrimile celor care fac pocăință sun vinul îngerilor", îi îmbată de fericire.

Toate glasurile, care strigă în noi și pe care noi le ascultăm, chiar dacă nu ne dăm seama de ele, trebuie puse sub sigiliul tăcerii, altfel riscăm să le auzim numai pe acestea și, în măsura în care ne lăsăm ademeniți în chip secret de ele, să nu mai fim capabili de a-l asculta pe aproapele.

Pentru "a asculta" cu adevărat, nu ajunge numai de a impune tăcere grabei superficiale, care ne împinge în a o tăia scurt, fiindcă ne gândim că nu avem destul timp la dispoziție, dar trebuie să facem mai mult.

Mai există o grabă, încă mult mai ascunsă, care ne împiedică de a asculta. Și aceasta este graba cu care noi, îndată, rapid "catalogăm" persoana care ne vorbește. Nici n-a deschis bine gura și avem impresia că știm deja unde vrea să țintească prin discursul ei. Și așa se face că, în loc de a o asculta, cu toate că încă n-am zis mai nimic, noi vorbim deja în noi înșine de acea persoană și vorbim ca și cum acea persoană n-ar avea nici o valoare în sine și pentru sine; vorbim independent de ea, după cum credem și ne place; și așa ne ferim din calea multor persoane, nu le acceptăm, nu ne interesează soarta lor.

Cine și-a dobândit o adevărată sensibilitate interioară, își dă seama îndată că vorbind, nu este ascultată cu acea ascultare pe care o recere întreaga tăcere a sufletului, tăcerea fanteziei și a imaginației, fiindcă numai "inima" se deschide să asculte cu iubire. Dacă lipsește această ascultare, nu se va putea răspunde așteptării celui ce vorbește.

Și când nu se răspunde, fiindcă nu se știe cum să se asculte, se pot spune multe cuvinte, dar vor fi considerate doar ca sunete; nu vor fi nici de cum "cuvântul" de la inimă la inimă. Acela care știe să asculte cu adevărat spune deja, fără să vorbească, cuvântul inimii.

Jacques Madaule spune: "Există două feluri de oameni: cei ce știu să asculte și cei care sunt cu totul incapabili de așa ceva. Pentru a asculta, trebuie, în primul rând, să taci. Când am statornicit tăcerea în noi înșine, curând ajungem să percepem sunetul unei anumite melodii. La obârșia tuturor revelațiilor se află o tăcere premergătoare. Tăcerea sufletului e ca un lac liniștit, dacă nimic nu vine să-i tulbure starea, ochiul va putea vedea, oglindindu-se în ape, cerul și stelele, pletele mișcătoare ale sălciilor de pe mal și, în adâncurile albastre, alga verde și piatra albă. Tăcerea aceasta, necesară pentru cunoașterea tuturor lucrurilor profunde, am putea-o numi: stare de disponibilitate".

Această disponibilitate de a pătrunde până în adâncul sufletelor, fie liniștite, fie bântuite de furtună, trebuie să fie starea normală, obișnuită, a fiecărui creștin...

Iar Mons. Vladimir Ghika a spus: "Contemplativii, care, trebuind să activeze, se simt stânjeniți în contemplație, arată că nu sunt înaintați mult în contemplație. Iar acei care sunt obișnuiți cu acțiunea, dar nu știu să contempleze în acțiune, nu sunt, desigur, prea înaintați în acțiune".

Tăcerea inimii, când ascultăm pe aproapele, este o adevărată contemplație, fiindcă ne dă posibilitatea de a-l vedea pe Isus în ce stare se află în acel suflet care se destăinuie. Când apoi îi vorbim, cuvintele pornite din adâncul inimii se vor adresa lui Isus din acel suflet și acest lucru constituie o acțiune a Duhului Sfânt din noi.

Numai acela care știe să întrepătrundă contemplația cu acțiunea în acest sens este un sfânt "boboc" al "Trandafirului tainic".

Din toate acestea se poate desprinde ușor o concluzie: Tăcerea ca discreție și ascultare față de aproapele este termometrul care ne indică exact ascultarea personală față de Dumnezeu.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire