pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă

achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună

Inapoi la cuprins

Meditația VI

Tăcerea ca iubire

Tăcerea ca iubire este momentul în care se tace pentru alții, fiindcă de multe ori tăcerea pentru alții are la bază "legea talionului": nu vorbesc, nu pârăsc, nu spionez, nu clevetesc, nu calomniez pe altul, ca nici altul să nu facă acest lucru față de mine. Tăcerea ajunge o închisoare a propriului "Eu", pe care încercăm s-o transformăm într-un "turn de fildeș" în care să ne complacem, în care să găsim o certitudine că stăm bine cu toată lumea. Numai că "legea talionului": "Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte" a fost legea dreptății, "de a nu sări peste cal" cum se spune, într-o societate primitivă din punct de vedere spiritual. De aceea Isus repetă: "Ați auzit că s-a spus celor din vechime... iar Eu vă spun: Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a fariseilor și cărturarilor, nu veți intra în împărăția Cerului" (Mt 5,20), adică: Dacă veți tăcea despre alții, numai din motivul ca să tacă și alții despre voi, nu veți intra pe calea dreptății! Dar a tăcea pentru alții și despre alții din iubire, iată tăcerea care este atât de greu de obținut! Este de ajuns să ne gândim la conversațiile noastre obișnuite: nu sunt ele mult mai ușor de întreținut când vorbim de rău pe alții sau pălăvrăgim în zadar? De multe ori, dacă nu spunem ceva despre alții, nici nu avem ce discuta...

Numai iubirea ne poate face să tăcem despre alții și pentru alții. Este o singură iubire mare: aceea care se numește "CARITATE", adică iubirea care vine de la Dumnezeu ca rod al credinței. Dragostea, spune sf. Paul, "... toate le acoperă... toate le îndură" (1 Cor 13,7). Și cine acoperă și îndură cu iubire, tace.

A suporta din iubire nu înseamnă a-l accepta pentru că nu este încotro, ca și cum nu s-ar putea face nimic; din contra - cum se spune - este un fel de "a se face căruță" pentru alții, un fel de a-i lua și de a-i purta așa cum sunt, de a-i îmbrățișa și de a-i ține strâns uniți cu noi, așa cum mama își îmbrățișează copilul și îl poartă în brațe, chiar dacă este greu. Și tocmai pentru că sunt strâns legați de noi, așa cum sunt, nu se vorbește despre ei, cu atât mai puțin se bârfește împotrivă. Fie oricât de murdar sau de urât un copil, când mama îl ține în brațe, nu numai că nu-l bârfește, nu numai că nu permite altora să-l bârfească, dar ea îl strânge tot mai mult la pieptul ei, ca prin iubirea ei să-i suplinească lipsurile în fața altora. Din contra, în măsura în care cineva vorbește - cu atât mai mult dacă bârfește - în loc de a-i strânge la piept, îi aruncă cât mai departe de sine. Ce am spune de o mamă, dacă am vedea-o aruncându-și copilul din brațe în cea mai adâncă prăpastie? Iubirea maternă este o iubire naturală; iubirea creștină este supranaturală. Dacă un creștin nu are nici iubirea maternă, naturală, față de aproapele, cum va avea iubirea supranaturală? A arunca pe altul de la inimă nu mai poate fi un act de "iubire".

Tăcerea, ca iubire, vrea ca despre aproapele să nu se vorbească, nu numai de rău, dar nici măcar fără trebuință. Când vorbim despre o persoană, aceasta devine un "obiect" pentru noi, un obiect al expunerii noastre. Ori, a reduce persoana la un simplu obiect, este un act imoral, deoarece constituie o lezare a demnității sale. Acest lucru îl știe iubirea, care nu va accepta niciodată să vadă redusă la un simplu obiect - pe buzele altora - persoana pe care o iubește.

Sunt cazuri în care este de datoria unuia sau altuia dintre noi de a vorbi despre alții; dar și în aceste cazuri o putem face cu iubire, numai dacă din iubire știm să tăcem mereu când nu trebuie să vorbim.

Cine iubește, știe să tacă, și această tăcere, liniște, este "iubire".

Dacă iubim tăcerea, ajungem la tăcerea Iubirii. Tăcerea nu e Dumnezeu, deoarece Cuvântul e Dumnezeu. Dar Tatăl își rostește Cuvântul și Cuvântul se rostește pe sine numai în tăcere. De cele mai multe ori Cuvântul se adresează făpturii sale fără zgomot de cuvinte, dar numai în măsura în care omul stă să-l asculte cu inima deschisă și cu mintea trează.

Inima are o limbă a ei, pe care buzele o ignoră. Când două ființe se iubesc profund, sărăcăcioasele cuvinte umane nu le mai sunt necesare pentru exprimarea acestei iubiri. Tăcerea iubirii este mai elocventă decât toate vorbăriile, mai ales când unul dintre interlocutori este Dumnezeu, adică Iubirea însăși. Tăcerea este atitudinea normală a sufletului confruntat cu misterul. "Tăcerea acestor nemărginite spații mă înspăimântă", a spus Pascal. Cred că nu este cazul să ne lăsăm înspăimântați de tăcerea infinitului, atunci când știm că acest infinit este IUBIREA.

A nu vorbi despre alții, am spus-o deja, este tăcerea ca iubire. Dar mai există încă o tăcere despre alții mult mai delicată și, prin urmare, este expresia unei iubiri și mai mari: este atunci când - despre alții - se tace și în interiorul nostru. Este tăcerea pe care ne-o cere Mântuitorul când ne invită și ne poruncește de "a nu judeca".

Judecând, se "vorbește" despre alții în lăuntrul propriu; și dacă se vorbește, de obicei, destul de grav, se sfârșește - aproape întotdeauna - cu o condamnare. Și tocmai aceasta este judecata-condamnare pe care Mântuitorul vrea să nu o pronunțăm. Aceasta este tăcerea cea mai delicată cu privire la aproapele nostru.

Pentru a păstra această tăcere internă se recere înainte de toate o mare "delicatețe" sufletească. Se recere acea finețe internă de a înțelege că aproapele ne aparține numai pentru a-l iubi; trebuie să avem finețea de a înțelege că, îndrăznind să-l judecăm pe aproapele, ne arogăm un drept care nu ne aparține; trebuie să avem delicatețea internă de a înțelege că printr-o judecată, chiar numai internă, noi "îl folosim" pe aproapele după placul nostru, în folosul nostru și după măsura noastră. Cu ce drept?...

Iată pentru ce ni se cere atâta vigilență interioară. Actul de a judeca este atât de intim și ne vine atât de spontan, că este foarte greu de a-l preveni și de a-l opri la timp. Poate reuși numai acela care are o obișnuință constantă în a-și disciplina chiar și actele cele mai intime și ascunse ale sufletului său. Disciplina interioară, care ne face capabili de a ne stăpâni spre a nu judeca, este o condiție indispensabilă pentru a iubi. Cine "judecă", nu iubește.

"Chiar dacă aș vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare și un țambal zăngănitor. (Mai mult decât oricând, lumea de azi este plină de țambale zăngănitoare, atât la propriu, cât și la figurat). Chiar dacă aș avea darul profeției, și aș cunoaște toate misterele și toată știința și aș avea o credință desăvârșită, (Apostolul pune problema "per absurdum", fiindcă cel ce nu tace din iubire, nu poate avea credință desăvârșită, așa cum am auzit cuvintele sfântului Iacob în meditația precedentă, că desăvârșit este numai acela care își ține limba în frâu, deoarece credința se schimbă în caritate prin acțiunea Sfântului Duh, altfel este moartă), încât să mut munții din loc, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea bogăție aș da-o de pomană, ba chiar trupul de l-aș da pe foc, să ardă, (ca mărturie pentru credință), dacă nu am dragoste, nu-mi folosește la nimic" (1 Cor 13,1-3).

În această privință, iată un fapt zguduitor din Istoria Bisericii din Antiohia. Era un preot foarte bun, numit Sapriciu, bun prieten încă din copilărie cu un cetățean numit Nichifor. Acesta a săvârșit o mare nedreptate împotriva preotului, dar după un timp și-a revenit și a venit să-și ceară scuze și să repare nedreptatea. Preotul Sapriciu nu i-a acceptat scuzele și i-a cerut să dispară din fața lui pentru totdeauna. A continuat să predice iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele cu tot zelul apostolic. Când a început persecuția contra creștinilor i-a anunțat pe toți credincioșii săi de datoria pe care o are fiecare de a da mărturie despre credința în Cristos cu propriul sânge și el însuși o va face, dacă Dumnezeu i-o va cere. A fost prins și dus în fața judecătorului păgân, unde afirmă sus și tare că el este preotul lui Cristos, că-și păstrează legea și muncește pentru slava Lui. Atunci tiranul, aprins de mânie, porunci să fie chinuit în cel mai crud chip posibil. În mijlocul celor mai grozave chinuri, se întorcea către tiran și-i spunea că, cu toată cruzimea lui, nu va avea nici o putere asupra sufletului, care va rămâne pururea credincios lui Dumnezeu. Judecătorul, și mai înfuriat, porunci să i se taie capul, spre a băga groaza în creștini. Sapriciu înainta vesel prin piață spre eșafod. Auzind Nichifor de condamnarea lui Sapriciu, a alergat la locul de osândă, s-a aruncat la picioarele preotului și îi ceru cu lacrimi în ochi din nou iertare de greșeala sa, din iubire față de Dumnezeu, pentru care își dădea viața. Sapriciu, nu numai că nu i-a spus nici un cuvânt, ba și-a întors fața în altă parte, ca să nu-l mai vadă. Deja călăul își ridica sabia ca să-l încoroneze cu cununa martirilor, pe care, fiind lipsit de dragoste, n-o merita, cu toate că era împodobit cu toate virtuțile. La vederea sabiei strălucitoare, care cobora parcă din soare, Sapriciu se îngălbeni de frică și a strigat: "Oprește-te, călăule! Spune-mi, pentru ce vrei să-mi iei viața?" "Pentru că cinstești pe Isus Cristos, disprețuiești pe zei și poruncile Cezarului" i-a zis călăul. "Dacă nu este altă pricină, a reluat Sapriciu, atunci mă lepăd de Cristos și sunt gata să aduc jertfe lui Zeus". Toți creștinii, aflați prin mulțime, au început să lăcrimeze... Atunci Nichifor, cuprins de râvnă pentru credință, s-a urcat pe eșafod și a strigat: "Eu sunt creștin. Eu îl cinstesc pe acel Cristos, de care se leapădă acest om! Disprețuiesc pe Zeus și toate zeitățile păgâne, pe care vrea să le cinstească acest om. Deci, mie mi se cuvine moartea și triumful de care se teme acest laș". Și, terminând de spus aceste cuvinte, a pus capul pe buturugă, pe care sabia n-a întârziat să i-l reteze. Creștinii și-au amestecat lacrimile de durere pentru un renegat, cu cele de bucurie pentru un martir...

Dar sunt și de acei care iartă cu vorba și, într-un fel cu jumătate de inimă, încercând să se împace cu ideea că au făcut tot ce se poate face din punct de vedere omenesc... Să ne amintim de regele David care, pe când fugea din fața fiului său Absalom, iar Semei cu ai săi aruncau cu bolovani în urma lui și-l blestemau de mama focului, aghiotantul i-a cerut voie să meargă și să taie capul acelui "câine mort", cum l-a numit pe Semei, David l-a oprit și i-a zis: "Lasă-l să blesteme, fiindcă Domnul i-a poruncit să facă aceasta!" (2 Sam 16,5-10). Numai că David, înainte de a muri, printre sfaturile date lui Solomon, i-a cerut și aceasta: "Semei m-a blestemat. Tu să nu-l cruți!... Vei ști ce să-i faci, ca să cobori cu sânge căruntețea lui în Seol" (1 Reg 2,8-9); și Solomon l-a omorât.

Iată ce este omul: un abis de răutate!

Dacă ți-a făcut cineva un rău, l-ai iertat și zici că l-ai iertat din inimă... Oare?... Oare n-a mai rămas nimic în inima ta împotrivă?... Dacă, după zeci de ani, celui care ți-a greșit grav o dată în viață i se întâmplă o nenorocire, nu te vei bucura cât de cât și vei zice undeva, în adâncul ființei tale, că l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pe care o merită din plin?... Te vei putea stăpâni, să n-o spui și la alții?...

A tăcea pentru alții și despre alții în adâncul inimii noastre, tăcere echivalentă cu moartea, cu o dispariție totală din propria ființă, iată adevărata tăcere ca iubire, care este atât de greu de cucerit!


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire