pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă

achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună

Inapoi la cuprins

Meditația V

Tăcerea ca renunțare și răbdare

Tăcerea ca umilință și putere duce și la tăcerea ca renunțare și răbdare.

Renunțarea la "protagonism", adică de a voi să fie luat în seamă, de a voi să fie considerat, de a voi să fie primul: trăsătură spre care ne poartă instinctiv iubirea de noi înșine.

Fără nici un "Vă rugăm" sau "Dacă se poate", ca și cum și-ar cere un drept care li se cuvine, apostolii Iacob și Ioan, fiii lui Zebedeu, vin și-i spun lui Isus: "Învățătorule, vrem să ne împlinești ceea ce îți cerem!"

Sesizăm caracterul imperativ, cu care vor să se impună în fața Mântuitorului? Au mirosit că se pune problema "celui mai mare dintre ei"; și fiindcă nu e unul din familie care L-a urmat pe Isus, ci doi, consideră că ar fi o nedreptate ca un post principal de-a dreapta sau de-a stânga lui Isus să fie ocupat de un altul, de aceea cred că majoritatea trebuie să-și spună cuvântul: Suntem doi, așadar "Vrem să ne împlinești", acum, ca nu cumva să ne-o ia altul înainte; "Fă să stăm, unul la dreapta și altul la stânga în mărirea Ta!". Deci, vor să spună: Dă-ne putere și autoritate asupra tuturor celorlalți, acum, cât nu este prea târziu! (Mc 10,35-37).

Când "Eu"-l nostru se află cu alții și asupra lui nu cade atenția în mod special și nu i se dă importanță, suferă cumplit. Cât au suferit ceilalți zece, se poate citi în cheia cuvântului "s-au umplut de mânie contra lui Iacob și Ioan" (Mc 10,41). Iubirea de sine vrea atunci să-și facă simțită prezența și, conștient sau nu, tinde să se remarce prin ceva, să captiveze atenția celorlalți; mai presus de toate, să se așeze în prim plan; "la dreapta sau la stânga lui Isus"? Nu, chiar în locul lui Isus, făcând din cuvântul lui smerit, din faptele și minunile sale, tronul afirmării "Eu"-lui propriu. "Ce rușine, spune sf. Francisc de Assisi, sfinții au înfăptuit lucruri minunate cu toată smerenia, iar noi vrem să ne câștigăm slavă prin difuzarea lor".

Și astfel, spre exemplu, vorbește spre a atrage atenția asupra persoanei proprii; sau se poate ajunge până acolo că vorbește de rău pe alții, crezând că prin aceasta se pune pe sine într-o lumină mai bună în fața altora, că este exempt de defectele pe care le înfierează.

Păstrând tăcerea, în acest caz, este cu adevărat o renunțare la "protagonism": o tăcere, prin urmare, care la rândul ei, constituie o mare victorie asupra amorului propriu. Această victorie permite trăirea unei maxime de aur din Imitațiunea lui Cristos: "Ama nesciri et pro nihilo putari" - "Iubește de a fi ignorat și socotit de nimic".

A nu urma această învățătură a tăcerii ca renunțare și a vrea să se afișeze prin vorbele înțelepciunii proprii, se ajunge la ceea ce spunea Pascal: "Cine ar vrea s-o facă pe îngerul, ajunge să o facă pe animalul".

Cine renunță la tăcere, renunță la intimitatea cu Dumnezeu. "Sufletul meu este o chilie în care trăiesc în tovărășia lui Dumnezeu", spunea sf. Ecaterina de Siena. Desigur, tăcerea este aceea care înlesnește întâlnirea cu Dumnezeu; el poate fi aflat pretutindeni, chiar în mijlocul mulțimii, dar Domnul nostru Isus Cristos ne-a arătat calea cea mai sigură: "Iar tu, când te rogi, intră în camera ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău într-ascuns; și Tatăl tău, care vede într-ascuns, îți va răsplăti ție" (Mt 6,6).

Dictonul latin: "Și tacuisses, philosophus mansisses" - "Dacă tăceai, filozof rămâneai" - parafrazat în sens creștin, poate suna astfel: "Dacă ai fi tăcut, lui Isus ai fi plăcut".

Când cineva a ajuns să învețe a trăi tăcerea ca renunțare, ajunge ușor în stare de a trăi și tăcerea ca răbdare și blândețe.

Viața este darnică în a oferi ocazii de practicare a răbdării; acum aș dori să luăm în seamă în chip deosebit una, în care tăcerea, silentium, este cu adevărat "răbdare".

Când auzim că se pune la cale pentru noi o situație oarecare, când trebuiesc luate anumite decizii, când vin rezolvate anumite probleme care ne țin în suspans, și față de care avem oarecare responsabilitate și care ar putea să ne atingă prestigiul, este deosebit de greu în a sta impasibili, în a avea răbdare să vedem sfârșitul.

Există atunci tendința de a interveni, de a cere, de a pretinde, de a insista, fie direct din partea noastră, fie prin intermediul altei persoane, găsind mereu motive pe care le considerăm oportune spre a o face, în timp ce de cele mai multe ori nu sunt decât pretexte, fiindcă nu știm să așteptăm, fiindcă vrem să ajungem cu orice preț la scopul urmărit în secret: de a fi luați în seamă, că doar se tratează despre problemele noastre.

Pentru a limpezi o apă mâloasă, trebuie să o lăsăm să se așeze și să ne păzim de a o tulbura. Pentru a dezarma pe cineva de o atitudine ostilă, blândețea, răbdarea și tăcerea sunt mai eficace decât orice reacție violentă. "Oricât de multe greșeli am înfăptui cu toții, spune sf. Iacob, amintindu-și de nesăbuita cerere de a fi la dreapta sau la stânga lui Isus în mărirea sa mesianică, - dacă cineva nu păcătuiește cu cuvântul, acela este om desăvârșit, în stare să-și înfrâneze din acel moment tot trupul. Când am pus frâul în gura unui cal, pentru a-l face să ne asculte, suntem stăpânii lui și-l cârmuim cum vrem. Priviți corăbiile, oricât de mari ar fi, împinse de vânturi vijelioase, ele sunt duse de o cârmă mică după bunul plac al pilotului. Așa și limba, deși este un mădular mic, poartă răspunderea multor lucruri mari. Oare nu o scânteie este aceea care dă foc unei păduri întregi? (Și-a amintit de focul indignării, cu care ceilalți apostoli s-au ridicat împotriva lui și a fratelui său, Ioan) Și limba e un foc... Animalele sălbatice, păsările, târâtoarele și dihăniile mării, toate au fost și sunt îmblânzite de om, dar limba nu poate fi îmblânzită de nici un om... Deși ne slujește pentru a-l binecuvânta pe Dumnezeu Tatăl nostru, tot de ea ne servim pentru a-i blestema pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu... Nu trebuie să fie așa, fraților!" (Iac 3,2-11).

De a face ca în noi să tacă toate glasurile acestea, de a nu vorbi când alții tratează probleme care ne privesc, de a aștepta cu încredere în voința lui Dumnezeu și în rânduielile Providenței sale: iată tăcerea ca răbdare și blândețe, iată identificarea cu Cristos, care a spus: "Învățați de la Mine".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire