pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă

achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună

Inapoi la cuprins

Meditația III-a

Tăcerea ca umilință

Din tăcerea ca spațiu indispensabil pentru suflet se pot deduce alte aspecte, toate la fel de importante.

Descoperim astfel, de exemplu, tăcerea indispensabilă pentru ascultare și tăcerea necesară pentru vorbire. Dar, mai întâi de toate, vom descoperi tăcerea pentru "a tăcea".

Tăcerea în care eu tac despre mine, constituie tăcerea ca umilință. Desigur că aceasta este cea mai grea. Dar tocmai pentru aceasta este cea mai frumoasă și cea mai autentică.

Tăcerea despre sine înseamnă dominarea propriului egoism. Înseamnă, de fapt, cea mai frumoasă victorie. Este știut că egoismul, atâta se extinde cât este omul, deoarece nu este altceva decât tendința de afirmare exagerată a lui "EU" și acest "EU" nu-i altceva decât omul în totalitate.

Astfel, egoismul se infiltrează în sentiment și devine senzualitate; se infiltrează în inteligență și devine mândrie; se infiltrează și întinează mai ales voința și devine iubire de sine.

Egoismul, infiltrat astfel în omul întreg, tinde să se manifeste în toate felurile prin simțire, prin gândire, prin vorbire și prin orice fel de activitate.

Tinde să se manifeste prin vorbire; și așa se explică de ce omul vorbește atât de ușor despre sine, atât de bine cât și de rău. Da, fiindcă și în vorbirea de rău despre sine se poate afirma propriul egoism, după cum se afirmă pe sine în vorbirea despre anumite lucruri în aparență mai mult indiferente.

Este grozav de greu de a nu mai vorbi despre sine în nici un sens. Ca cineva să nu vorbească despre sine, este absolut de trebuință ca mai întâi să tacă despre sine în sine. Aici este un cuvânt,pe care noi îl spunem în noi și stă la originea tuturor cuvintelor pe care le spunem înafară de noi. Acest "cuvânt", odată pronunțat în interior, dă cale liberă tuturor cuvintelor spre exterior.

Acest "cuvânt" din interiorul nostru îl pronunțăm în clipa când gândim supra-apreciindu-ne, când ne considerăm mai buni decât alții: le dăm sfaturi; îi contrazicem; ne comparăm cu alții; căutăm laude; ne supărăm pe cei care ne fac observații sau ne contrazic; ținem cu orice preț să ne impunem punctul de vedere etc, etc.

Și acest lucru se întâmplă foarte ușor. Ei bine, prin astfel de gânduri și aprecieri apare cuvântul diform, pe care noi îl zămislim ca pe un monstru în interiorul nostru intim. Odată zămislit acest cuvânt, nu se mai poate tăcea. A tăcea nu înseamnă numaidecât de a nu emite sunete cu limba și cu buzele: înseamnă în primul rând de a nu zămisli acea judecată interioară pe care noi o facem despre noi înșine și datorită căreia disprețuim pe alții.

Tăcerea ca umilință este în primul rând această tăcere despre sine în interior. Numai acela care știe să tacă astfel, va reuși să nu vorbească despre sine.

"Geniul Evului Mediu este esențialmente tăcut", scrie Barbey Aurevily. În mare parte această remarcă este nespus de justă. Mulți arhitecți, sculptori, scriitori și pictori din această perioadă n-au consimțit să-și pună iscălitura pe capodoperele lor, chiar dacă au făcut-o alții în numele lor, ei au preferat să rămână în anonimat. Elocvent exemplu avem în "Imitațiunea lui Cristos". Autorul a voit să rămână necunoscut. Toma de Kempis este un nume dat, datorită presupunerilor că el ar fi autorul. Chiar și în timpurile noastre întâlnim lucrări deosebite, ale căror autori rămân o taină. Astfel avem "Isus" și "Prezența lui Cristos" având ca autor "Un călugăr din Răsărit" despre care se crede că a fost Mons. Vladimir Ghika.

În tăcerea ca umilință omul tace despre sine în primul rând în sine. Tace în sensul că nu pronunță nici o judecată în favoarea sa, nu spune nici un cuvânt intern spre exaltarea proprie, nu se incensează pe sine. De câte ori pe zi nu mă trezesc incensându-mă pe mine însumi?... Eu, dacă aș fi... dacă aș face... dacă m-ar lua în seamă... dacă m-ar aprecia... dacă nu și-ar bate joc de mine... Dacă și iar dacă acest "Eu" ar fi mai bine văzut de alții, așa cum îl văd "Eu", multe lucruri s-ar schimba. Dar, fii sigur sută la sută, când dumnezeul de pe altarul sufletului tău se numește "EU" și-l incensezi mereu, nu mai este loc pentru Dumnezeu și nici pentru aproapele tău și nimic nu se poate schimba în bine.

Dar această tăcere nu-l împiedică pe om de a spune, din contra, îl determină să spună un alt cuvânt, care chiar trebuie să și-l spună, și trebuie să și-l spună în taina sufletului său, acolo unde nimeni nu-l aude, afară de Tatăl cel din Ceruri care vede în ascuns. Și tocmai în fața Tatălui trebuie să spună omul acest cuvânt, trebuie să vorbească despre sine: și acesta este locul, singurul loc spiritual unde umilința, nu numai că permite, ba chiar pretinde ca omul să vorbească despre sine. Și umilința o cere aceasta, fiindcă aceasta o cere adevărul.

Înaintea lui Dumnezeu, în intimitatea inimii și în deplină cunoștință, omul trebuie să vorbească despre sine, declarându-se "păcătos", nu numai ca o condiție de fond, obișnuită, permanentă, dar în toate manifestările în care răul prinde a se zămisli în om. A se recunoaște astfel și a se califica drept "păcătos" este cuvântul care sintetizează pe omul întreg în fața lui Dumnezeu.

Dar umilința vrea ca omul să spună acest "cuvânt", care să-l caracterizeze în totalitate, numai în intimitatea sufletului său în fața lui Dumnezeu care vede în secret. Altora, chiar fraților, nu trebuie să-l spună; în extern, omul trebuie să tacă despre sine, întotdeauna. O cere tăcerea ca umilință.

Cunoscând cât de ușor se naște egoismul și mândria în om, este cel mai prudent de a nu vorbi despre sine cu alții, nici chiar spre a le descoperi propriile slăbiciuni. Egoismul, de fapt, se poate ascunde și în acest fel de a vorbi. Aparține delicateței de virtute și, mai ales, acelei virtuți atât de delicate cum este umilința, ca să fie suficient și numai dubiul unei astfel de posibilități, de a insinua o atitudine de mândrie, ca omul să simtă că este mult mai sigur de a nu vorbi despre sine. Cu câtă insistență a spus Isus ucenicilor săi: "Feriți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia!", fiindcă: "Nimic nu este ascuns, care să nu fie dat la iveală, nimic tăinuit, care să nu fie făcut cunoscut" (Lc 12,1-2). Să nu credem în adâncul nostru că acel cuvânt spus numai în intimitatea proprie, pe care nimeni nu l-a auzit, dar a dat drumul celorlalte cuvinte interne și externe, nu va fi dat la iveală. Acest cuvânt "EU", generator de monștri, va fi dat publicității "de pe acoperișuri", "în piețe", "la colțuri de stradă". Ar trebui astfel făcut, ca el să nu existe deloc. Dar, fiindcă s-a născut de când lumea, tăcerea singură are misiunea să-l ucidă definitiv: atât în lăuntrul intim prin rostirea sinceră a cuvântului "păcătos sunt, Doamne"; cât și prin acțiunea externă de "prosternare", de a se face nevăzut.

Așa a făcut vameșul din Evanghelie, pe care Domnul "îl îndreptățește" și îl înalță în contrast cu fariseul: se recunoaște și se numește "păcătos", dar o spune lui Dumnezeu în intimitatea conștiinței sale. Și o spune și cu atitudinea sa exterioară - profund prosternat - cu acea atitudine care îl sustrage privirilor altora; spre deosebire de fariseul care stătea "drept", și prin urmare, spre a fi bine văzut de alții. Iată că tăcerea, ca umilință, se arată și printr-o atitudine exterioară, adeverind cuvântul apostolului Paul: "Voi, care altădată erați departe (la ușa templului), ați ajuns aproape (de Dumnezeu, la altarul său) prin sângele lui Cristos" (Ef 2,13), care a ucis în sine "Eu"-l nostru, dând tărie tăcerii noastre, ca să ducă la bun sfârșit, ceea ce el a început.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire