pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă

achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună

Inapoi la cuprins

Meditația XV

Tăcerea ca înviere

Există o tăcere care se suportă cel mai greu: cea impusă dinafară, atunci când avem toată dreptatea, nu numai pe cea umană, ci în cel mai înalt grad, pe cea divină. Avem toată dreptatea și totuși suntem constrânși să tăcem, apărând ca vinovați în fața lumii, ca cei mai răi dintre cei fărădelege. În alte împrejurări ni se cere să vorbim, ca să li se dea posibilitatea tiranilor de a ne duce la tăcere cu forța, și nu numai la o tăcere oarecare, ci chiar la tăcerea mormântului.

În tăcerea ca preludiul învierii, "extremele se ating". Pe de o parte avem tăcerea impusă de ură, pe de altă parte tăcerea impusă de iubire.

Asemănarea cu "Mielul fără glas", care nu-și deschide gura când este dus la tuns sau la înjunghiere (Is 53,7 ș.u.), este caracteristica acelora care depășesc faza de eroism și trec în tagma fiilor lui Dumnezeu, purtători ai naturii divine, devenind martori ai învierii lui Isus. Verbul martyrein - a da mărturie - nu înseamnă numai a spune ceva ce știi, ci a-ți lua toată răspunderea pentru ceea ce spui că este adevărul adevărat și garantezi cu toată ființa, chiar cu prețul vieții, disponibil fiind pentru martiriu.

Isus, spunând ucenicilor săi: "Voi îmi veți fi martori, din Ierusalim și până la marginile pământului" (Fap 1,8), le prezice martiriul,vor mărturisi prin acceptarea tăcerii totale, moarte, că există înviere din morți.

Isus este întrebat în fața marelui preot Ana, ca răspunzând, dând mărturie, să fie redus la tăcere cu forța. Sluga, care cunoștea intenția stăpânului său, i-a dat lui Isus o palmă peste gură, anticipând crima. (In 18,19-22).

Isus deseori închidea gura fariseilor, cărturarilor și arhiereilor prin înțelepciunea cuvintelor sale. Câte unul, ca Nicodim, rămânea cugetând în tăcere și apoi căuta liniștea nopții ca, venind la Isus, să-i poată înțelege cuvântul. Dar cei mai mulți "căutau să-l omoare", să-i închidă gura pentru totdeauna.

Dar nu aceasta este culmea tăcerii, ci când tăcerea, impusă cu toată forța violenței umane, se unește cu tăcerea impusă de forța atotputerniciei lui Dumnezeu. Atunci este justificat strigătul cvazi-disperării: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46), fiindcă devine preludiul lui "Aleluia".

"Iată atâția ani de când îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca (voința) ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei (NB-orice veselie se obține dintr-o jertfă, fie chiar și numai a unui "ied"), dar, când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele - (NB- bucuriile, care nu provin dintr-o jertfă, chiar dacă s-ar baza pe o avere, nu sunt durabile), i-ai înjunghiat vițelul cel mai gras". - (NB O jertfă grasă are menirea să statornicească fericirea în veșnicie, numai că altă jertfă mai grasă, mai mare decât Isus-Fiul Omului, Tatăl nu are) - Și tatăl i-a grăit: "Fiule, tu pururea ești cu mine și toate ale mele sunt ale tale. Se cuvenea însă să ne veselim și să ne bucurăm, deoarece acest frate al tău era mort și a înviat, pierdut era și s-a aflat" (Lc 15,29-32). Și fratele mai mare a acceptat tăcerea totală asupra trecutului fratelui său, tăcere impusă cu forța iubirii părintești, și s-a bucurat că fratele său a înviat.

Din multe puncte de vedere, am văzut deja, tăcerea este bună, dar acceptarea cu iubire a tăcerii nedrepte, impusă cu violența forței umane lui Isus, pe de o parte, iar pe de altă parte de forța iubirii părintești a Tatălui ceresc, duce la bucuria învierii; duce la uitarea veșnică a greșelilor noastre, ale fraților mai mici ai lui Isus.

Cunoașteți, poate, cazul celor doi copii posedați din Illfurt, Alsacia, dintre anii 1864 și 1869. În perioada nefericită a posedării, ei vomitau orice: scamă, pene, foc... și chiar în plină iarnă, în camera lor se făcea o căldură insuportabilă și diavolul din ei spunea, fără ca ei să-și miște măcar buzele: "Sunt un bun fochist, nu-i adevărat? Dacă veți veni în casa mea, nu vă voi lăsa să suferiți de frig: fiți siguri!" În toți acești ani, diavolul nu s-a dat în lături să arunce cele mai urâte blasfemii contra lui Dumnezeu și a tot ceea ce este sfânt... Numai față de o persoană păstra o tăcere totală și un respect suspect. Față de cine? Față de Maica Domnului. Întrebat: "De ce?" A răspuns: "Nu am dreptul. Marioneta de pe Cruce mi-a interzis-o!" (Il diavolo, pag. 219-220).

Din respect filial și din iubire divină față de tăcerea sfântă a Mamei sale, Isus i-a impus tăcere diavolului.

Pentru că, din iubire, ea și-a unit tăcerea sfântă cu tăcerea lui Isus din mormânt, timp de trei zile, el i-a deschis calea învierii.

Dacă învățăm să tăcem cu sfințenie, fie că tăcerea ne-o impune ura lumii, fie că ne-o impune iubirea divină,Isus va porunci diavolului să tacă, să ne lase în pace și tăcerea mormântului nostru va fi cea mai grăitoare rugăciune, care va grăbi ziua învierii.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire