pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă

achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună

Inapoi la cuprins

Meditația XIII

(Continuarea)

Cu acel "Da" de la Buna-Vestire, Fecioara Maria "s-a lăsat total în brațele lui Dumnezeu, fără nici o rezervă, și s-a consacrat în întregime pe sine, în calitate de slujitoare a Domnului, Persoanei și operei Fiului său" (enciclica Redemptoris Mater, nr. 13). Dar acolo, în templu, Dumnezeu îi cere din nou un "Da" acum când Fiul s-a născut, acum când ea a experimentat în întregime ce înseamnă realitatea fizică de a fi "mamă", acum când Fiul este deja înaintea Ei, acum când ea îl vede și-l contemplă în minunatele trăsături ale unei mici ființe neputincioase.

Și Fecioara Maria tace. În această tăcere misterioasă ea primește și acceptă tot ceea ce se referă la Fiul Ei, tot ceea ce ar putea să i se întâmple, tot ceea ce i-ar putea ieși în cale împotrivindu-i-se, în orice eveniment și împrejurare.

Și noi ne putem da seama ușor că în această tăcere este începutul "pătimirii" sale.

Evanghelistul Luca, autorul inspirat care vorbește mai mult despre Preacurata, ne face să înțelegem o altă tăcere plină de mister, pe care ea o trăiește într-o dimensiune interioară de mari proporții, pe care noi nu o putem experimenta.

Ea constă în acea intimitate atât de profundă cu Tatăl, față de Fiul său divin, care totuși este și rodul sânului Ei. Tatăl o lasă să ajungă ea însăși, încetul cu încetul, ca să înțeleagă acest lucru și anume că tocmai acest Fiu al Ei este "Fiul lui Dumnezeu": astfel ea însăși experimentează asprimea "drumului credinței", atât de normal planurilor lui Dumnezeu și atât de corespunzător legilor dezvoltării și creșterii conștiinței umane.

În această privință ne pot ajuta să reflectăm cât mai adânc chiar câteva însemnări ale evanghelistului Luca însuși. De exemplu, la nașterea lui Isus, după înălțarea îngerilor la Cer și după vizita extatică a păstorilor, ne-o prezintă pe Maria care "păstra toate aceste lucruri și le medita în inima Ei" (Lc 2,19).

Chiar și în templul din Ierusalim, după întâlnirea cu Simeon și Ana, în acea celebrare și exaltare mesianică față de Prunc, Luca notează că tatăl și mama lui "se minunau de cele spuse despre el" (Lc 2,33).

Și iată alt moment! După găsirea copilului de 12 ani, la cuvintele pline de îngrijorare și atât de materne ale Mariei, "Pentru ce ne-ai făcut nouă aceasta?", el răspunde: "Pentru ce m-ați căutat? Nu știați că Eu trebuie să mă ocup de lucrurile care aparțin Tatălui meu?". Și Luca notează: "Dar ei n-au înțeles aceste cuvinte". Și după aceea Isus s-a întors cu ei la Nazaret "și era supus lor", și iată că Luca repetă:"Mama sa păstra toate aceste cuvinte în inima Ei" (Lc 2,52). Isus o reduce la acea tăcere care îi va aduce bucuria unei mai profunde revelații asupra misterului său.

Acest "păstra în inimă toate" nu-i numai atât, credem, grija atât de firească a fiecărei mame de a aduna și de a păstra în inimă tot ceea ce se referă la fiul propriu, ca apoi reamintindu-și de ele, să le retrăiască mai intens în iubirea ei, parcurgând atâtea situații, momente și amintiri. Pentru Maria, este Fiul "său", care i se revelează mereu mai surprinzător; și tot sufletul și toată inima Ei sunt mereu gata a de primi, în orice moment, această descoperire, care deja strălucește în intimitatea Ei.

Toate acestea ea le trăiește într-o tăcere plină de credință și de așteptare, care cunoaște cu toată certitudinea acea neliniște pe care o are sufletul iubitor față de persoana iubită, până să ajungă la o cunoaștere profundă și totală a ceea ce iubește. Aceasta este tăcerea creșterii în credință; tăcerea chiar cu sine, fără să-și pretindă ceva: este tăcerea referitoare la Fiul, despre care știe că l-a "zămislit de la Duhul Sfânt" și care, desigur, îi acoperă divinitatea Lui, ca să-i facă mai ușoară și, mai ales, cât mai meritorie misiunea Ei de mamă.

Mai este și tăcerea de retragere mistică, în care Maria își trăiește anii vieții la Nazaret; chiar în perioada vieții publice a Fiului, ea apare doar la Cana și în mod fugitiv într-un alt moment, în care, asemenea oricărui părinte care vrea să-i vorbească odraslei, Maria vrea să-i vorbească lui Isus.

Tăcerea și retragerea Ei discretă în umbră sunt acele momente care scot în evidență atât de mult măreția Ei și delicatul simț al pudorii, care o determină de a nu se afișa atâta timp cât Fiul Ei este atât de admirat și aclamat. Dar va apărea alături de el când va fi condamnat și trimis la moarte.

Pe Calvar, Maria este lângă cruce. Aici a ajuns, urmând drumul parcurs de Fiul atât de desfigurat și ajuns la limita puterilor umane. Luca amintește de plânsul femeilor din Ierusalim de-a lungul drumului: între ele era și Maria, dar nu se arăta.

Lângă cruce ea stă în picioare: nu numai pentru a-și vedea Fiul martirizat și muribund, dar spre a arăta că este gata și total disponibilă de a merge chiar mai departe în a-l urma pe Isus în martiriul Său. "Imperator stantem debet mori", a spus-o unul dintre împărații romani - "Împăratul trebuie să moară stând în picioare", adică la datorie. Maria a socotit că este de datoria Ei să stea și să moară în picioare, dacă trebuie, alături de cel ce stă în picioare pe crucea care-l definește drept "Isus Cristos, Regele Iudeilor".

Martiriu cu adevărat. Chiar lângă cruce Maria "păstra în inima Ei" tot ceea ce a auzit și a văzut referitor la Fiul său. "O sabie îți va străpunge inima", îi spusese bătrânul Simeon. Numai că prezicerea nu-i dezvăluise cât o va costa acea "străpungere": o încearcă, o trăiește și o suferă acum în suflet și în trup.

Trupul Fiului, martirizat pe cruce, ea i l-a dat și l-a hrănit în sânul Ei feciorelnic; chinul care îl sfâșie pe cruce, prin urmare, este chinul care o sfâșie pe ea și o sfâșie în ființa Ei de "mamă".

Astfel Maria îl naște a doua oară pe Fiul său. Prima dată l-a născut în fericire, acum îl naște printr-un martiriu de nedescris. Și aici se arată ca adevărată Mamă a lui Cristos care moare pe cruce din iubire, consumând în sine tot conținutul durerii.

În acest martiriu Maria devine și mama tuturor oamenilor. "Femeie, iată fiul tău!", îi spune Isus de pe cruce, încredințându-i pe ucenicul iubit. Este culmea sublimei sale maternități. Aici nu este cuprinsă numai toată iubirea; aici este cuprinsă toată iubirea și toată durerea.

Chiar și acum Maria tace: și în tăcerea Ei este cuprinsă iubirea cea mai mare pe care a trăit-o vreodată o ființă umană, dar totodată și durerea cea mai crâncenă la care a fost chemată să participe o creatură omenească.

Maria și-a continuat tăcerea și după învierea lui Isus. Scriptura nu ne spune dacă Isus i s-a arătat. Acest "a nu spune", a tăcea în această privință, constituie respectul cel mai delicat față de momentul în care Maria contempla Fiul în splendoarea învierii sale glorioase. Chiar de nu i-ar fi apărut, credința i-ar fi fost suficientă spre a fi cea mai fericită dintre muritori, fiindcă învierea Lui ea a simțit-o în propria ființă, în propriul său trup, așa cum a simțit și sabia-cruce străpungându-i inima.

Când Maria Magdalena a părăsit mormântul gol, se aude chemată pe nume și din iubirea care îi vibra în glas, îl recunoaște pe Isus; se aruncă la picioarele lui spre a i le îmbrățișa...

Dacă Magdalena este favorizată cu atâta iubire gingașă de a-i îmbrățișa picioarele Învățătorului său, care îi apare înviat, ce favor nu a trebuit să copleșească sufletul Mariei ca mamă din partea lui Isus, care nu este numai "Invățătorul" Ei, dar mai presus de toate este "Fiul" Ei? Cum s-ar putea spune ceea ce este inefabil? S-ar putea spune doar prin tăcere: tăcerea pe care Maria a păstrat-o și după învierea lui Isus.

Tăcerea o înconjoară și după nașterea Bisericii din ziua de Rusalii, când încep să ia ființă primele comunități creștine.

Ultimul indiciu despre Maria îl avem în fragmentul din Faptele Apostolilor, în care ni se vorbește despre apostolii și ucenicii reuniți în rugăciune la Ierusalim, în așteptarea Duhului Sfânt. Aici Fecioara Maria este numită în mod expres ca "Mama lui Isus", dar este amintită "împreună cu alte femei" și cu "rudele" Mântuitorului.

Maria îl primește și ea pe Duhul Sfânt și încă o dată, mai mult, este "plină de har". Apoi iarăși se tace despre ea. Este începutul tăinuirii Ei mistice în sânul Bisericii care se naște, a cărei "mamă" este ea însăși; tace cu aceeași tăcere sfântă, eroică, cu care a însoțit zămislirea lui Isus.

Cât de frumos este planul lui Dumnezeu în desfășurarea sa vremelnică! Ea apare pentru prima dată când îngerul o salută ca "plină de har"; și pagina inspirată a Scripturii ne-o amintește pentru ultima dată ca plină de Duhul Sfânt.

Uimitoarea capodoperă a lui Dumnezeu este Preasfânta Fecioară Maria, creatura care, după Isus Cristos-Fiul Omului, este sfârșitul spre care trebuie să se îndrepte toate veacurile este Fecioara spre care au privit toate neamurile din vechime în așteptarea Mântuitorului, ea este femeia pe care toate generațiile viitoare au numit-o și o vor numi "fericită", ea este menită să ne facă a simți că "tăcerea" este respirația și ritmul inimii lui Dumnezeu.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire