pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă

achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună

Inapoi la cuprins

Meditația XII

Tăcerea Fecioarei Maria

Despre Preasfânta Fecioară Maria cunoaștem prea puține lucruri; cea mai mare parte a vieții sale este "tăcere", o tăcere strălucitoare și fascinantă.

Infinita delicatețe și înțelepciune divină a dispus ca din sfintele Scripturi să nu cunoaștem despre ea decât maternitatea divină, poate, un necaz omenesc, întrucât, fiind inspirate, ne-ar fi putut arăta frumusețea, măreția și sfințenia Mariei încă din fragedă pruncie.

Tăcerea, care o înconjoară, este prin urmare lumina cea mai grăitoare, este aceea care ne arată cel mai mult această frumusețe, măreție și sfințenie. Aceasta o simte inima, care, pentru a se face părtașă de lucruri atât de minunate, nu are trebuință de fantezie, și nici chiar de rațiune, ci de credință.

Tăcerea cuprinde în primul rând copilăria și tinerețea Mariei: acea vârstă de nevinovăție și de farmec, despre care am fi voit să știm atât de multe, pentru a o admira și iubi din primii săi ani.

Din această tăcere o scoate doar salutul îngerului, care îi aduce la cunoștință planul divin al maternității și primul cuvânt al Mariei, pe care îl cunoaștem, este acela pe care ea îl adresează mesagerului ceresc.

Un cuvânt face să se zămislească în ea Cuvântul, veșnicul Cuvânt, Fiul lui Dumnezeu, fiindcă Maria i-a spus: Da, "Fie".

Dar după acest cuvânt, care constituie începutul mântuirii oamenilor din această vale de lacrimi, se întoarce în aceeași inefabilă tăcere: tăcere, pe care Maria o păstrează, ascunzând cu gelozie misterul care s-a înfiripat în sânul Ei.

Chiar Elisabetei, spre care o mâna o delicată caritate feminină după vestirea îngerului, nu Maria este aceea care îi vestește propria maternitate divină: chiar și față de ea păstrează tăcerea, mulțumindu-se cu exaltarea plină de înțeles, pe care o simte orice femeie când își dă seama că va fi mamă.

Este însuși Fiul lui Dumnezeu din sânul ei feciorelnic care se revelează la sensibilitatea și la intuiția Elisabetei, devenită ea însăși mamă în chip miraculos și se revelează fiului, pe care ea însăși îl purta în sân. Elisabeta este aceea care o numește pe Maria "Mama Domnului meu", nu-i Maria aceea care să o spună despre sine.

Chiar răspunsul Mariei, dat Elisabetei, care jubila de bucurie, este tot o tăcere: în cântarea de laudă, de binecuvântare și de recunoștință față de Dumnezeu, despre sine ea nu spune decât doar că el "a privit la smerenia slujitoarei Sale" și că "a înfăptuit în ea lucruri mari, din care cauză "toate generațiile mă vor numi fericită". Persoana Ei a devenit doar suportul pe care sunt expuse capodoperele inefabile ale lui Dumnezeu, pe care ea le recunoaște și le binecuvântează din tot sufletul cu acea bucurie sfântă care îi umple întreaga ființă.

Și apoi tăcerea față de Iosif. Aici suntem de-a dreptul în fața unei tăceri eroice.

Maria cunoaște și simte toată neliniștea și, desigur, teama pe care o experimentează logodnicul Ei, față de Sarcina pe care o poartă, atât de evidentă: cauzând o suferință cu atât mai pătrunzătoare cu cât este mai adânc discernământul moral al lui Iosif - "bărbat drept" - față de gravitatea păcatului; și suferința lui își atinge culmea din cauză că nu știe cum să iasă din această situație atât de penibilă. În sufletul lui se atingeau două extreme într-un singur punct: Maria fecioară și totuși... cu sarcină!

Ar fi fost de ajuns un singur cuvânt al Mariei. Dar ea tace. Acceptă să trăiască suferința de a-l vedea suferind, din cauza Ei pe omul pe care îl iubește mai mult decât orice de pe acest pământ, pe omul care, datorită profundului său simț moral, a acceptat să trăiască feciorelnic alături de ea.

Ceea ce s-a săvârșit în ea este opera lui Dumnezeu; prin urmare, ea lasă totul în seama Lui. O tăcere ca aceasta nu se poate naște decât dintr-o credință eroică. Și Dumnezeu răspunde acestei credințe trimițând un înger spre a-i înlătura îndoiala din sufletul lui Iosif.

Apropiindu-se timpul ca să nască, Maria a nutrit și ea visul - ca orice mamă - de a-și aduce fiul la lumină în seninătatea și intimitatea casei proprii din Nazaret, împodobită cu tot ceea ce este necesar spre a fi un colțișor de rai, cu toate că o caracteriza o profundă modestie. Procurase toate cele ce sunt de trebuință spre a-l întâmpina pe noul-născut cu iubirea și grija caracteristică oricărei mame.

Dar iată că voința lui Dumnezeu răstoarnă acest plan atât de frumos și atât de uman: Mesia trebuia să se nască la Betleem. Maria cu Iosif trebuie să se îndrepte într-acolo, chiar acum, fără întârziere. Voința lui Dumnezeu este aceea care îi scoate din ceea ce ei prevăzuseră și-i poartă spre necunoscut.

Maria acceptă și tace: nu cere cont lui Dumnezeu pentru ce trebuie să sufere atâtea neplăceri și atâta oboseală, tocmai în acele zile când ea se află într-o situație atât de delicată și ar avea trebuință de atâta liniște, odihnă, pace și discreție...

Aici tăcerea este încredințată în totalitate voinței lui Dumnezeu, este o dăruire totală în brațele Providenței, este o trăire sigură la sânul Tatălui ceresc, fără să știe - dar și fără să se întrebe - ce o așteaptă pe lunga cale, ce va găsi la Betleem, ce-i rezervă viitorul în privința copilului său, Ei însăși și lui Iosif.

Și această tăcere este rodul unei credințe eroice de nedescris, a acelei credințe care, nu peste mult timp, îi va cere să se lase din nou în brațele lui Dumnezeu, acceptând situația atât de neplăcută de a fugi în Egipt.

Înainte însă de acest eveniment dureros, în templul din Ierusalim, cu ocazia prezentării Copilului conform Legii, Maria este întâmpinată și felicitată de bătrânul Simeon și de prorocița Ana. Ascultă vocea solemnă, gravă și inspirată a sfântului patriarh că Pruncul Ei este "mântuirea" pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru toate popoarele, este "lumina" pentru toate neamurile pământului și este "slava" poporului său, a Israelului.

Este o confirmare a ceea ce spusese îngerul, adică bucuria profundă a Mariei, izvorâtă din maternitatea divină. Chiar bătrânul Simeon se molipsește și se bucură cu toată ființa de binecuvântarea Ei.

Dar, reculegându-se, se întoarce spre Maria cu un mesaj special pentru ea și îi spune referitor la Prunc: "El este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel, semn care va trezi împotrivire. Și prin sufletul tău va trece sabia".

Maria cunoaște Scripturile; știe despre Mesia că va fi "omul durerilor", "disprețuit și aruncat de oameni", "străpuns pentru nelegiuirile noastre, pălmuit pentru fărădelegile noastre" (Is 52,3-5). Cuvintele lui Simeon îi confirmă acestea și îi prezic încă mai mult: martiriul Ei de mamă, în care doar tăcerea îi va privi lacrimile.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire