pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă

achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună

Inapoi la cuprins

Meditația X

Tăcerea ca adorație și care "spune": Dumnezeu

Tăcerea, ca act de credință, aduce sufletul la tăcerea ca act de adorație-contemplație.

Tăcerea este aceea care contribuie la faptul ca sufletul să fie în totalitate și numai pentru Dumnezeu, cu Dumnezeu, în Dumnezeu și al lui Dumnezeu. Nu este numai o tăcere față de lucrurile exterioare, nu este nici numai o tăcere ca reculegere interioară: este o tăcere mult mai profundă, mult mai totală. Este tăcerea sufletului despre sine însuși.

În intimitatea cu Dumnezeu, ne vine în mod spontan dorința de a vorbi, de a spune ceva despre sine, de a cere ceva pentru sine, pentru alții... Faptul de a cere este o rugăciune și Isus însuși ne-a învățat și ne-a îndemnat să cerem de la Tatăl. Dar sufletul trebuie să știe și să tacă în fața lui Dumnezeu, de a tăcea despre sine, de a tăcea despre toate, a tăcea pentru "a adora", pentru "a contempla".

Sufletul în adorație este în întregime pentru Dumnezeu și în Dumnezeu. Nu se gândește la sine și nu vorbește despre sine. Știe și simte că Dumnezeu este realitatea infinită, adevărul subzistent, voința preasfântă. Toate le spune lui Dumnezeu, recunoscându-l: îi spune că el singur este sfânt, el singur este bun, el singur este drept, el singur este vrednic de a fi singurul obiect al tuturor gândurilor noastre, vrednic de a fi căutat, cunoscut, recunoscut, iubit, slujit, preamărit și binecuvântat; el singur este frumusețea infinită, desăvârșirea infinită, înțelepciunea infinită, milostivirea infinită, iubirea infinită, etc.

Acestea le spune "simțindu-l", lăsându-se răpit de un sentiment inefabil și captivant al Realității lui Dumnezeu, care-l atrage cu o nespusă gingășie de pace, de plinătate, de mulțumire totală.

Sufletul în adorație contemplă, recunoaște, iubește și se bucură. Nu cere nimic, fiindcă nu poate să ceară ceea ce deja are; nu se gândește la sine însuși, fiindcă îl simte numai pe Dumnezeu singur care îl copleșește inefabil cu fericirea sa divină.

Această tăcere totală a sufletului despre sine și în sine este condiția indispensabilă pentru a trăi perfect experiența lui Dumnezeu, preludiul pământesc al nespusei stări de contemplație, de adorație, de iubire și de fericire care va fi în viața veșnică din Paradis.

"Sufletele contemplative caută mereu tăcerea, spune Jacques Maritain, aceasta nu pentru că ar prețui tăcerea ca atare, mai mult decât extazul, dar, în tăcerea care face să amuțească orice cuvânt, sărbătoresc mijlocul prin care ele aud înlăuntrul lor Cuvântul divin, pe Cel care dă ființă la tot ceea ce există în univers".

În tăcerea totală a sufletului înaintea lui Dumnezeu, sufletul se regăsește pe sine însuși, fiindcă această tăcere totală spune: "Dumnezeu".

Omul, în mod esențial, spune "Dumnezeu", atunci când se întoarce în intimitatea sa cea mai intimă. Acolo, de fapt, în tăcerea "absolută" față de toate, el simte că existența sa nu este de la sine; într-un fel ce nu se poate spune, se găsește în fața propriului izvor vital, descoperă că sorgintea propriei existențe este Dumnezeu. Dar, ca să-l simtă, nu trebuie să se bazeze pe nimic din ceea ce este creat, nu trebuie să depindă de nimic dinafara sa și de nimic de ce este el însuși.

În această tăcere față de toate, sufletul poate simți în sine, ca o atingere creatoare a lui Dumnezeu, cum realitatea propriei existențe iese din mâinile Creatorului, că el însuși este un misterios "Da" al iubirii lui Dumnezeu; dar un "Da" pe care nu-l spune el, sufletul, fiindcă el nu poate oferi nimic iubirii: el este în totalitate numai pentru acea iubire creatoare. Sufletul se vede numai în starea de "recipient", dispus să primească...

Pentru suflet, a primi în sine în acel moment de tăcere atingerea creatoare a lui Dumnezeu, nu este numai o "reîntinerire", ci este în starea de a se simți "creat" din nou de iubirea divină. Din acest moment se simte altul, mai mult decât înainte. Sfântul Paul este acela care ne luminează în această privință, când scrie credincioșilor din Efes că: "Dumnezeu este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care ne-a ales în el înainte de crearea lumii" (Ef 1,4).

Da, în acea tăcere sufletul ajunge să experimenteze încă și faptul ce înseamnă de a fi fost în Dumnezeu "înainte de crearea lunii", a experimenta, nu numai a ști. Dumnezeu vrea ca ceea ce știm, fiindcă ne-a revelat, să experimentăm, adică, de a simți cu întreaga noastră făptură că, în Dumnezeu, noi am fost "înainte" de tot ceea ce a fost creat, înainte de tot ceea ce există, a simți că tot ceea ce este creat pentru noi este "după" noi, atât în ordinea existenței, cât și în ordinea valorilor.

Tăcerea ne primenește privirea față de orice realitate și ne conferă ceva din însăși privirea lui Dumnezeu, pătrunzând până în străfundurile ființei. Desprindem acest adevăr din două asemănări, pe care ni le-a oferit Isus, când a vorbit despre "Împărăția lui Dumnezeu". El a spus că Împărăția lui Dumnezeu (adică fericirea deplină în adevăr și bine total), se aseamănă cu un grăunte de muștar aruncat în grădină, care crește, rodește și devine folositor chiar și păsărilor cerului, fiindcă devine făptură nouă: copac. Grăuntele nu-și pierde identitatea, ci își mărește capacitatea de a produce noi semințe de aceeași natură. Isus aseamănă împărăția lui Dumnezeu cu drojdia, pe care femeia o amestecă în trei măsuri de făină (Lc 13,18-21). Drojdia nu-și pierde identitatea, ci își mărește capacitatea, devenind pâine. Aceasta din urmă mi se pare cea mai grăitoare asemănare cu "împărăția lui Dumnezeu", fiindcă "femeia" care ia drojdia ne arată rolul Preacuratei în economia mântuirii: de a amesteca drojdia cu trei măsuri de făină. "Femeie, îi spune Isus de pe Cruce, iată fiul tău!" (In 19,26). În persoana lui Ioan ne vedem pe noi, fiindcă suntem din "același aluat". Cele "trei măsuri de făină", care au aceeași natură, ni-l arată pe Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Misiunea Maicii Domnului este eclezială: de a amesteca natura noastră cu natura divină, spre a ne mări capacitatea substanțială, devenind "pâine", mijloc de subzistență pentru noi și pentru alții, numai datorită faptului că am devenit "părtași ai naturii divine" prin frământătura realizată de "Femeie".

Sămânța de muștar devine arbore în tăcerea brazdei din grădină; drojdia devine pâine în tăcerea celor trei măsuri de făină.

Să nu ne temem de tăcere! Ea este necesară ca să auzim și să vedem cum creștem "făpturi noi" în Cristos.

"Avem nevoie de niște ochi noi și proaspeți, scrie abatele Gaston Courtois, care în spatele unei liste nominale, în spatele unei fețe cunoscute sau necunoscute, în spatele fiecărui element dintr-o mulțime de necunoscuți, să ne facă să vedem suflete în care Cristos trăiește sau vrea să trăiască, să ne facă să vedem în aceste suflete niște pietre vii ale cetății lui Dumnezeu, niște celule ale Trupului său Mistic, având fiecare rolul, misiunea și chemarea sa proprie, într-un cuvânt, Cristos în creștere, creștinătatea în mers..." Acest lucru se realizează prin acel a spune: "Dumnezeu", a simți în propria creație Iubirea creatoare a tot ce există... Simțim propria noastră creație numai prin adorație-contemplație. Să nu încercăm a simți creația nouă în trup, fiindcă numai după ce vom simți în noi creația "unui duh nou" vom putea experimenta reînnoirea lentă a materiei, pregătirea ei pentru înviere. "Cristos a iubit Biserica, spune sf. Paul, și s-a dat (tăcerii mormântului) pentru ea, spre a o sfinți, curățind-o prin cuvânt în baia de apă, ca să-și poată pune alături o Biserică măreață, fără nici o pată, fără nici o zbârcitură sau ceva asemănător, ci să fie sfântă și neprihănită" (Ef 5,25-27). "Dacă unul este în Cristos, este creatură nouă" (2 Cor 5,17) și "Ceea ce contează este de a fi o nouă creatură" (Gal 6,15).

Punând la dispoziția lui Dumnezeu tăcerea noastră cea mai profundă, cea mai intimă, îi dăm posibilitatea de a ne face "făpturi noi" și să simțim bucuria asistând și simțind această înfăptuire a "împărăției lui Dumnezeu" din noi: "Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru" (Lc 17,21).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire