pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Tăcerea, atribut divin
pr. Anton Dancă

achizitionare: 20.08.2003; sursa: Editura Presa Bună

Inapoi la cuprins

Meditația I

Tăcerea, spațiu vital pentru suflet

Intre muzicieni se obișnuiește a se spune că "Melodia cea mai frumoasă este aceea care nu s-a cântat niciodată", ea stă rezervată în cutia de aur a tăcerii... O va cânta acela care deține cheia de la cutia de aur, acela care va ști să intre în taina tăcerii... Se pare că o păsărică a reușit această performanță. Ea tace luni de zile. Oamenii cântă; sirenele sună; claxoanele țiuie la tot pasul; radio-receptoarele se iau la întrecere; cocoșii anunță străjile din noapte pe coarde acordate sau nu; vacile, oile, caprele și toate dobitoacele caută să-și facă simțită prezența prin sunete mai mult sau mai puțin melodice; vrăbiile se ceartă într-un cor asurzitor; turturelele gânguresc ceva, care pare un fel de dezaprobare față de acest concert ce depășește limita decibelilor admiși. "Ah! dacă s-ar renaște în noi stima față de tăcere, atmosferă admirabilă și indispensabilă a sufletului; altfel riscăm să fim zdrobiți de atâtea zgomote asurzitoare, de atâta rumoare și țipete disperate într-o lume așa de agitată și tumultuoasă a zilelor noastre!", a spus oftând papa Paul VI. Spuneam că o păsărică a reușit această performanță de a pătrunde în cutia de aur a tăcerii, spre a învăța o melodie pe care numai ea singură o poate cânta, este pasărea furtunii din pădurile africane. Când se dezlănțuie furtuna, când pe cer norii se calcă în picioare unii pe alții spre a slobozi picuri de apă sau grăunțe de gheață, când fulgerele străbat abisurile spațiale spre a se descărca în trăsnete drept în creștetul celor mai semeți munți sau arbori, când tunetele zguduie pământul din balamale și pomii se pleacă cu fruntea până la pământ în semn de umilință în fața stihiilor dezlănțuite, când toate viețuitoarele se retrag în bârlogul lor și tac cuprinse de fiori, când chiar omul își face cruci și aprinde o lumânare tresărind la fiecare zgomot, atunci această păsărică cântă fără frică. A tăcut când alții au cântat și au făcut "mult zgomot pentru nimic", iar acum, când toți tac plini de groază, ea cântă.

Sufletul omului are trebuință de această dimensiune vitală, de multă tăcere, ca să poată cânta când "soarele se va întuneca, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea de pe cer, iar tăriile cerului se vor zdruncina, semnul Fiului Omului se va arăta pe cer, semințiile pământului își vor bate pieptul" (Mt 24,29-30). Tăcerea este dimensiunea vitală a sufletului în care se învață cea mai frumoasă și eroică melodie, menită să fie cântată cu îngerii cerului... "un cântec nou" (Apoc 5,9).

"Să profiți de un zgomot... Să-l asculți în tăcere și să-ți unești cu el rugăciunea: zgomotul, de pildă, al unei nicovale, ascultă-l și oferă în tăcere munca muncitorilor... Un clopot sună în amurg: urmărește-i undele în văzduh și încredințează-le rugăciunea ta! Vântul șuieră și suflă... să mă rog în tăcere pentru cei ce suferă de frig! Supersonicul care zguduie geamurile gata să se spargă și face să-ți țiuie timpanele, are la bord câteva ființe umane care au trebuință de sprijin sufletesc... Rapidul, care sfâșie noaptea cu viteza sutelor de kilometri pe oră, cursele care transportă zecile de muncitori și gem sub povara lor etc, îți oferă posibilitatea să te scufunzi în tăcerea rugăciunii...

Este indispensabil crearea acestui spațiu de liniște; dar nu este ușor.

Și greutatea vine dinafară; și mai mult vine chiar dinăuntrul nostru.

Înafara noastră este atâta zgomot ce ne înconjoară: mii de apeluri ce ni se adresează și atâtea surse sonore și vizuale care ni se impun ca obligatorii în mare parte, dar apoi sfârșim prin a le accepta cu resemnare. Și astfel ne găsim în situația ca, în mod inconștient, să nu putem face nimic, nu pentru că am vrea zgomotul, dar pentru că el ne condiționează.

Este o abdicare de la intimitatea noastră. În același timp este și o atrofiere a vitalității interioare: sufletul nu-și mai poate găsi "LOCUL" unde să se întâlnească cu sine și cu alții. O confesiune tristă a lui Anatole France: "Departe de a încerca să mă cunosc pe mine însumi, m-am străduit întotdeauna să mă ignor. Consider cunoașterea de sine drept o pricină de multe griji, de neliniști și de chin și nimic altceva. M-am frecventat pe mine însumi cât mai puțin. Mi s-a părut că înțelepciunea constă în îndepărtarea de imaginea proprie până la uitarea de sine... Mic și mare, tânăr și bătrân, m-am târât totdeauna cât mai departe de mine însumi" (Revue des Lectures, 15 nov. 1925 pag. 876). Scrierile sale sunt pătrunse de un scepticism sinucigaș. Cui folosesc?

Când nu te găsești pe tine însuți ca să te faci fericit după asemănarea Creatorului, care dintre oameni te-ar putea ferici? Cine este atât de fericit, ca să împartă fericirea sa cu alții?...

Vedem în Evanghelia lui Luca, cap. 11, versurile 29-32, cum Isus califică generația contemporană drept "rea". De ce? Fiindcă "Cere un semn", adică vorbește mult și tace puțin. Dacă ar tăcea mult, ar vorbi puțin, fiindcă i-ar înțelege mesajul.

Mai departe, Isus scoate în evidență pe locuitorii din Ninive, care au tăcut și l-au ascultat pe profetul Iona, care, la rândul său, înainte de a le vorbi, a trebuit să tacă el însuși trei zile în pântecele peștelui; scoate în evidență pe regina din Saba, care a venit de departe ca să tacă, ascultând înțelepciunea lui Solomon; îl scoate în evidență pe Solomon, care l-a ascultat pe Dumnezeu și a dobândit atâta înțelepciune încât a răpit admirația lui Ben Sirah, care spune: "Cât de înțelept erai tu, din tinerețile tale, și ca Nilul revărsai învățătura ta! Cu duhul tău ai împânzit pământul și l-ai umplut cu pildele tale cele adânci la tâlc!" (Sir 47,14-15).

Și acum, adaugă Isus, a apărut cineva "mai mare decât Solomon", fiindcă s-a născut din tăcerea lui Dumnezeu Tatăl - "Primul născut" - și a devenit Cuvântul, primul Cuvânt, al Tăcerii veșnice, ca să ne arate calea mântuirii, prin păstrarea lui în intimitatea sufletului nostru. Cristos ne-a eliberat de zgomotul Infernului. O spune clar sfântul Paul în scrisoarea către Galateni, cap. 5,1: "Ca să fim liberi, ne-a eliberat Cristos. Țineți-vă dar bine și nu vă lăsați prinși din nou în jugul sclaviei!". Iar un proverb arab spune: "Ești stăpânul cuvintelor din inima ta, dar ești sclavul acelora care și-au luat zborul din gura ta".

Să medităm mult CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, ca să nu ajungem sclavii cuvintelor noastre, dar să fim liberi prin inspirația Duhului Sfânt.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire