pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Cine e la volan?
- 12 ianuarie 2006 -

Un predicator american povestea una dintre experiențele care l-au marcat puternic în viață. Fusese chemat în colțul celălalt al țării la un eveniment extraordinar. Fără prea mari pregătiri, și-a luat soția și fetița și au pornit la drum. Abia s-a încălzit motorul și soția a început agitată să întrebe: "Știi unde trebuie să mergem?" Soțul i-a răspuns: "Nu exact, dar am harta la mine." "Bine, și dacă ni se face foame, somn, dacă avem urgențe?" "Nici o problemă: vom găsi benzinării, moteluri și magazine la margine de drum." "De unde știi? Le ai notate pe hartă?", întrebă ea ironic. "Nu dragă, dar fii liniștită: sunt în drumul nostru." Predicatorul și-a continuat drumul pisat continuu de neîncrederea soției în fața unui drum necunoscut. Obosită să vadă că este singura care își face probleme, soția privi în oglindă și văzu că pe bancheta din spate fetița stătea calmă și admira peisajele. "Dragă, tu nu ești îngrijorată pentru această călătorie nebunească ce o facem?", întrebă ea, sperând într-un sprijin. Fetița, privind în continuare pe geam, răspunse impasibilă: "Conduce tata: de ce mi-aș face griji?"

În mașină s-a lăsat atunci tăcerea. Predicatorul nu ne spune ce a înțeles soția din replica fetiței, ci doar ce a înțeles el: că în viață suntem chemați să ajungem undeva, știm numele destinației, dar nu o cunoaștem exact, doar unele descrieri; nu știm precis ruta, dar avem credința, valorile creștine, poruncile, care acționează ca o busolă, orientându-ne spre țintă; iar de-a lungul drumului sunt presărate cele de trebuință, pentru o călătorie bună - nimeni nu spune că nu vom avea pană de cauciuc sau că la un moment dat nu se va strica ceva la motor, dar pe drum vom găsi resursele necesare pentru a merge mai departe; da, nu avem de ce să ne facem griji, mai ales că știm că la volan e Tatăl.

Un banc mai vechi spune că Papa, sătul să tot fie condus de șofer, i-a cerut la un moment dat acestuia să facă schimb de locuri, să îl lase pe el să conducă limuzina. Nu după mult timp este oprit de o patrulă de poliție pentru depășirea vitezei. Polițistul nu îl amendează, spre surprinderea colegilor săi. "De ce nu i-ai dat amendă?" "Măi, era cineva mare!" "Cine?" "Nu știu, dar Papa îi era șofer!" Noi suntem într-o situație mai fericită decât în banc: însuși Dumnezeu Tatăl conduce mașina (vă dați seama cât de importanți suntem?). De ce ne-am face griji? Și totuși... Paralela e slabă, să recunoaștem. De unde până unde Dumnezeu conduce și noi stăm ca boierii pe bancheta din spate? E povestioara frumoasă, dar realitatea e alta. Da, realitatea este că Dumnezeu dă, dar nu îți și bagă în traistă. Nu, parcă așa se spune? Realitatea este că avem suficiente de făcut. De fapt, noi suntem șoferii. Noi trebuie să facem plinul, noi decidem dacă o luăm la stânga sau la dreapta, noi trebuie să reparăm mașina când se strică. Dumnezeu șoferul? Chiar e bună! Dumnezeu ne așteaptă la sosire, dar până atunci e departe de noi, își vede de ale Lui, și toată zdroaba e a noastră! Ups... ieși porumbelul pe gură.

Nu știu de ce avem tendința aceasta sadică de a prefera scaunul șoferului în locul celui din spate. "Nu vă îngrijiți ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca" (Matei 6,25). La aceste cuvinte ale lui Isus noi le opunem mereu raționalitatea: doar nu are cum să ceară să fim iresponsabili (da, mă repet puțin - reflecția nr. 59)! Avem dreptate, doar că de aici trecem în viteză pe scaunul din față, umplându-ne cu râia grijilor: cum fac asta? cum voi ajunge acolo? cu ce voi trăi până atunci? Dacă astăzi bolile mentale sunt atât de răspândite, eu văd două cauze: înstrăinarea omului de propria persoană și de semeni, și sufocarea de prea multe griji (de la "ce mă fac că nu îmi ajung banii de pâine?" și până la "dacă Gigi Becali are Maybach, eu ce mașină să îmi mai iau?"). Nebun să fii să nu îți faci griji azi, nu? Istoria a înregistrat mulți nebuni. De exemplu, Maica Tereza de Calcutta. Într-una din zile s-a trezit cu sute de guri de hrănit și nici o sursă de mâncare. Nu a disperat, ci a încredințat problema Domnului: după câteva ore a sosit un camion cu mâncarea ce trebuia distribuită în școli - în acea zi orele au fost suspendate, și pentru a nu fi aruncată mâncarea, a fost dusă unde se știa că va fi bine folosită.

O poveste care mi-a rămas întipărită în minte spune că într-o mănăstire sărăcia ajunsese atât de aprigă, încât fratele bucătar nu mai avea ce să gătească. Seara, fratele cu pricina s-a dus în capelă, s-a apropiat de tabernacol și a bătut în ușiță: "Isuse, frații mei din mănăstire pe Tine te slujesc și nu au acum ce mânca. Nu-i lăsa să sufere de foame." Clopoțelul de la intrarea mănăstirii a sunat atunci și niște credincioși au intrat aducând cu ei bucate multe. Nimeni nu spune că a sta pe locul din spate înseamnă a duce o viață fără griji. Nu. Dar grijile, departe de a fi puse pe umeri și purtate, sunt luate și puse la picioarele Lui. La prima vedere pare o lașitate. De fapt este înțelepciune, după cum mare este prostia celui care crede că poate să biruie el singur problemele.

Când mă duc la serviciu, aproape zi de zi la coborârea din troleibuz mă întâlnesc cu o bătrânică ce stă și cerșește lângă casa de bilete. De fiecare dată când vroiam să îi dau ceva, sau mă copleșea rușinea, sau mă gândeam la cei trei copii de acasă. Dar într-o zi m-am hotărât să acționez. Mai aveam o sută de mii de lei, ultimii mei bani... ultimii noștri bani. Mi-am zis: "Am să îi dau ei. Va face ochii mari, sunt sigur, și se va gândi poate că sunt nebun. Și poate că sunt nebun, dar vreau să fiu nebun." Și i-am dat. Stați, stați, nu gândiți lucruri frumoase despre mine! Erau ultimii mei bani, dar era zi de salariu la serviciu. Curajul meu nu venea din același izvor ca și curajul Maicii Tereza, ci din terenul sigur de sub picioarele mele: urma să iau salariul. Domnul s-a învrednicit însă să scoată ceva bun din gestul meu, și în acea zi nu am primit salariul. Surpriză mare pentru buzunarul familiei mele, rămas gol până a doua zi.

Ne place să avem teren sigur sub picioare... asfalt de calitate sub roți, pe care să gonim cu mașina... noi la volan, evident. Dar viața ne cere de atâtea ori să mergem pe apă. Sau stăm până se face un pod peste, sau luăm avionul, dar pe apă nu și nu. Doamne, vrei să mă înec? Pe Petru l-ai prins la timp de mână, dar poate cu mine nu ești atent - ocupat fiind, Te înțeleg perfect, cu atâția oameni - și mă duc la fund ca bolovanul! Nu risc, Doamne. Acum doi ani am avut bucuria să revăd marea. Mai mult: să intru în ea. Și cel mai mult mi-a plăcut să fac pluta pe spate. Mă lăsam pe spate să plutesc. Fără să mișc un deget, apa mă ținea la suprafață. Urechile mi-erau sub apă, așa că zgomotul lumii de pe plajă era estompat, iar ochii nu vedeau decât un albastru cu mici pete pufoase albe. Ce senzație plăcută de abandonare! Mării nu îi păsa de kilogramele mele, și mă ținea la fel cum ținea și colacul super-ușor. Marea îl reflectă într-un fel pe Dumnezeu, care ne ține în palmele sale, sau mă rog, pe bancheta din spate unde ne este mai comod, pe toți, oricum am fi, slabi ca sfinții din icoanele bizantine, sau mai corpolenți (ca și kilograme, păcate, ce vreți) ca mine.

Avem nevoie de o retrogradare: de la poziția de stăpâni ai existenței noastre (ce înșelătorie), la cea de pasageri într-o cursă în care nu merită să albim de griji, căci conduce Tatăl. Trebuie să punem punct fanteziei că, după cei voi scăpa de pe cap și de grija aceasta, mă voi putea ocupa și de sufletul meu. Numai de binele sufletului meu trebuie să am grijă. Știe doar Tatăl nostru Cel ceresc de ce avem nevoie, ne asigură chiar Isus (cf. Matei 6,32). Și atunci? De ce râvnim la volan? De pe scaunul din față nu poți să îți dezlipești privirea de pe drum, nu poți să nu stai constant atent la semnele de circulație. Ce prostie! Să treci prin viață la volan și să nu poți admira peisajul decât cu coada ochiului. Merităm mai mult. "Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 6,33). Isus nu spune aici: căutați mântuirea voastră în primul rând, și o veți dobândi cu prețul foamei, setei, goliciunii, al unei vieți anoste (insipide, incolore, inodore, cum învățam la chimie). Nu: toate acestea - hrana, băutura, îmbrăcămintea, casa, locul de muncă, o viață mai plină și mai pasionantă decât a celor ce țin la volan - se vor adăuga fără să le căutăm explicit. Cine nu are curajul să încerce să trăiască măcar o dată în viață pe locul din spate, crezând Șoferului, căutând cele spirituale, și experimentând bogăția la "tot ce i se va adăuga", am putea spune că a trăit prostește. Cine însă a încercat o dată, prinde gustul, ba chiar se poate obișnui să trăiască tot așa. Acela, chiar dacă nu ajunge pomenit în calendar, ajunge totuși la momentul binecuvântat când, după ce tot drumul i-a văzut doar ceafa, îi va vedea lui Dumnezeu și fața.

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire