pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Despre adevăratul "înainte!"
- 1 ianuarie 2006 -

Cunoașteți probabil acel banc despre un domnitor român (nu dăm nume;) care este înștiințat de o iscoadă a sa: "Măria ta! În spate sunt dușmanii, în stânga sunt dușmanii, în dreapta sunt dușmanii!", la care domnitorul a răspuns: "Atunci oștenii mei: înainteee!"

Cu mulți ani în urmă am fost într-o excursie la munte cu grupul de prieteni din care făceam parte. Pentru mine era a doua oară când mergeam acolo, astfel că mă credeam un expert. De aceea, înainte să ajungem pe platoul unde urma să ne aranjăm corturile, până la care drumul "clasic" lua o curbă mare, m-am hotărât să "scurtcircuitez" calea. Le-am spus prietenilor: "Cine se simte în stare și nu vrea să meargă mai mult pe drumul sinuos, să vină cu mine: ajunge să trecem de urcușul din fața noastră, că pe partea cealaltă este destinația!" Eram ferm convins că ajungând în vârf vom vedea pe partea cealaltă platoul, că vom ajunge poate cu câteva ore înaintea celorlalți! Dar nu a fost așa. Cu câțiva temerari în urma mea am pornit pe "scurtătură", ca nu după mult timp să îmi dau seama că ceva nu este în regulă. Au început să mă întrebe: "Ești sigur că mergem bine?" La început le-am răspuns "Sigur că da!", dar cu cât înaintam, îmi dădeam seama că nu mai știu unde sunt - așa că nu le mai răspundeam. Nu puteam să cred că greșisem în estimarea mea. Și cum "prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul", m-am încăpățânat, ba chiar mi-am părăsit prietenii accelerând mersul, sperând ca la un moment dat să văd platoul și să le strig: "Aha! Vedeți că am avut dreptate? Nu-i așa că am mers mai puțin? V-am adus mai repede la destinație!" Într-un final eu am ieșit tot în drumul cel lung și sinuos, în timp ce prietenii mei, întâlnind niște pădurari, au reușit să ajungă pe alt drum la platoul cu pricina, unde ne-am așezat tabăra. Dacă grupul cu care venisem nu ar fi fost creștin, probabil mi-aș fi petrecut următoarele nopți sub cerul liber... Și aș fi meritat pentru deșteptăciunea mea!

* * *

A merge înainte nu este întotdeauna semn de înțelepciune sau cea mai bună opțiune. Când mergem pe un drum greșit, a merge tot înainte este o dovadă de prostie: și cu cât te încăpățânezi, cu cât mergi mai rapid, cu cât persiști în a-ți păstra direcția, cu atât riști să te îndepărtezi de ceea ce de fapt urmărești cu adevărat. Și atunci ai mare nevoie de curajul de a merge înapoi! Chiar și dacă în spate, în stânga și în dreapta ta sunt doar dificultăți, și cel mai ușor îți pare că este să mergi înainte, dar știi că este o opțiune greșită, tot datul înapoi este cel mai înțelept pas. De aici un frumos paradox: uneori adevăratul mers înainte presupune să mergi înapoi.

La început de an lecturile liturgice răsăritene ne amintesc de predicarea Sfântului Ioan Botezătorul. O predicare greu de digerat! "Cel care are două televizoare să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel", ne spune astăzi el. Medicilor și angajaților din instituțiile publice le spune: "Faceți-vă munca, nu căutați atențiile strecurate pe sub mână". Iar șefilor de orice fel: "Opriți-vă setea de salarii tot mai mari, mulțumiți-vă cu ce aveți, și respectați-i pe cei de sub voi". Am putea continua "particularizarea" mesajului sfântului îmbrăcat în haine din păr de cămilă, pentru că mesajul său este pentru toți. Dar mai bine să vedem de ce este greu de înghițit ceea ce ne spune? Unul din motive, cred eu, este pentru că ne cere să nu mai mergem înainte așa cum ne-am obișnuit, să ne oprim nu atât din ce facem ci din cum facem, pentru a lua o cotitură de 180 de grade. Da, chiar dacă aceasta - 180 de grade - înseamnă de fapt să facem cale întoarsă! Ioan Botezătorul ne atrage atenția că nu mergem bine și că dacă perseverăm în direcția de acum - adică a preocupării de a deține cât mai mult, de a avea putere cât mai mare, sau altele asemenea - nu avem cum să ne apropiem de Cristos. Pentru simplul fapt că Cristos este în altă direcție!

Este însă atât de greu să dai înapoi, să renunți la obiceiurile tale. Când tocmai învățaseși cadența acestei vieți, când tocmai te-ai obișnuit cu peisajul și cu drumul, când sentimentul de siguranță - "fac bine ce fac!" - tocmai se sedimenta în tine, tocmai acum el vine și îți strigă în urechi: "Pui de viperă! Pocăiește-te!" Ce mesaj bun, dur dar bun, de început de an! Este o invitație la auto-analiză. Trebuie să mă așez deci la masă, să întind pe ea harta existenței mele și să marchez cu niște pioneze valorile mele, dar mai ales unde este Cristos și unde sunt eu. Nu cumva unele "atracții turistice" de pe hartă mă distrag de la drumul meu spre Cristos? Mă voi descoperi cu siguranță pe un drum greșit, mai mult sau mai puțin, dar greșit. Căci "cel care crede că se ține pe picioare [trebuie] să aibă grijă să nu cadă" (1Corinteni 10,12). Recunoscând greșeala, mai trebuie doar să îmi calc pe mândria ce îmi spune "nu da înapoi", și să îmi iau curajul de la Cel spre care vreau să merg (căci aici vine un alt frumos paradox: în drumul spre Cristos, mergem de fapt cu Cristos). De fapt acest "proces" de reajustare a direcției va trebui să îl fac la mai multe nivele, pentru că greșelile mele sunt multe. Iată deci sursa de angajamente la început de an: să găsesc toate acele drumuri din care trebuie să mă întorc, mai puțin sau mai mult, înapoi. Pentru ca astfel să merg cu adevărat înainte!

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire