pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Lăsați copiii să vină la mine!
- 1 decembrie 2005 -

A venit iarna și în aer se simte bucuria sărbătorilor ce vor veni. Zăpada așternută dă sentimentul de pace și amintește de puritatea și inocența Pruncului ce s-a născut pentru Mântuirea noastră. Acesta e sentimentul pe care îl am atunci când vine iarna. Mi-amintesc cum așteptam Crăciunul în copilărie, cu miresme de brad și zgomot de clopoței.

În urmă cu câteva săptămâni, după terminarea Sfintei Liturghii, cineva m-a oprit să-și ia rămas bun, pentru că, după cum îmi zicea acea persoană, "vine iarna și nu veți mai veni cu copiii la biserica!" M-a surprins să aud spunându-mi asta cu atâta siguranță. Departe de mine gândul de a nu merge la biserică iarna. Sau de a nu merge cu copiii. Am stat și m-am gândit ce a vrut să-mi spună acea persoană. Nu mi-a fost greu să recunosc modul acesta de gândire. L-am întâlnit de atâtea ori și de fiecare dată mi-a venit greu să-l accept.

Cuvintele acelea s-au legat și de altele spuse în același sens binevoitor în urma cu vreo opt ani. Eram într-o biserică mică, înconjurată de oameni vârstnici și Liturghia urma să înceapă. Copila mea mi se zbătea în brațe și, deși nu țipa, mișcarea ei continuă nu putea să nu atragă privirile celorlalți. Cum aș fi putut să fac o copilă de aproape un an să înțeleagă că trebuie să fie "cuminte" sau că tati acum nu poate să se joace cu ea pentru că slujește Liturghia? După Liturghie, una din doamne m-a oprit și mi-a spus că ar fi bine să nu mai vin cu copilul la biserică pentru că deranjează. Și cum n-ar fi deranjat când era singurul prunc în biserică în aproape fiecare duminică?! Cuvintele acelei doamne, pe care o respect mult, m-au urmărit multă vreme. M-a durut și m-am simțit exclusă din rândul credincioșilor pentru că aveam un copil care deranja și mi-a trebuit ceva timp să înțeleg de ce "trebuie" să fie așa.

O mamă trebuie să respecte somnul copilului, să-l păzească de orice zgomot sau "adiere de vânt" ce i-ar putea tulbura somnul. Vă amintiți refrenul care începe cu vai? "Vai, dar cum ați ieșit pe vremea asta cu copilul?" (să zicem că plouă) sau "Vai, dar de ce nu-i puneți copilului căciuliță?" (chiar dacă nu e rece/cald). Cred că vă sună cunoscut. Sunt expresii de îngrijorare care exprimă compasiunea pentru pruncul nevinovat aflat în situația de a avea părinți nepricepuți. E o bunăvoință care nu lasă loc de refuz sau adesea e un sfat ce "trebuie" urmat. Și astfel ni se induce vinovăția și îndoiala în capacitatea de a fi părinte bun.

Un părinte bun nu merge cu copilul la biserică atunci când copilul trebuie să doarmă, nu-i așa? Ei bine eu cred că nu-i așa. Un părinte bun nu poate să-i refuze copilului comuniunea cu Dumnezeu. Și dacă trebuie să doarmă? Ați văzut vreun prunc să se plângă că trebuie să doarmă în brațele părinților? Eu nu. Copiii au capacitatea de a dormi cu sau fără pernă, cu sau fără pătură, adunați, întinși sau șezând. Normal că fiecare are un loc sau un mod preferat de somn, dar asta nu înseamnă că un copil nu poate să doarmă în biserică daca e nevoie. Chemare Mântuitorului e adresată părinților de azi: "Lăsați copiii să vină la mine!" Nu spune lăsați-i când vor crește. Nici lăsați-i atunci când vor fi cuminți!

În timpul comunismului mulți părinți își lăsau copiii acasă atunci când mergeau la biserică. Poate din comoditate sau de teamă că inocența acestora i-ar putea da de gol, poate în așteptarea momentului când vor crește și vor fi cuminți. Copiii aceia au crescut fără Dumnezeu și fără biserică. Ia uitați-vă împrejur și vedeți cine sunt oamenii din biserici? Sunt oare mulți dintre cei crescuți în perioada comunistă? Deprinderile din copilărie rămân adesea toată viața, iar ceea ce părintele îi arată copilului prin exemplul personal face mai mult decât mii de cuvinte. E adevărat că nu-i ușor să mergi cu copiii la biserica. Copiii aleargă, vorbesc, chicotesc, se joacă. E modul lor de a fi și de a se manifesta. Au nevoi pe care le strigă în gura mare, înroșind obrajii părinților. Dar cât de mult putem învăța din modul lor de a fi, din naturalețea și inocența lor! Ce lecție de valoare ne dau când îi vedem în brațele părinților!

De mersul la biserică cu copiii îmi sunt legate amintiri dragi pe care le prețuiesc tocmai pentru originalitatea lor. Zâmbesc când revăd imaginea fetiței de trei anișori scoțând pantofii doamnelor îngenuncheate în timpul Liturghiei. Îmi amintesc cu drag de chipul unei bunicii ce întotdeauna venea la Liturghie cu o ciocolată pentru fetița mea pusă pe șotii și mă felicita pentru că sunt cu copiii la biserica. Sunt duminici în care timp de o oră și jumătate adorm în brațele mele doi copii, întâi cea mică și apoi cea mijlocie. Cea mare e acum ajutorul tatei la altar și când mă uit la ea mă gândesc că în câțiva ani vor fi și cele mici acolo, iar eu voi putea să mă reculeg și să ies de la biserica fără să-mi tremure genunchii! Îmi doresc să-mi vad copiii în biserică și peste ani și mă rog ca atunci când voi fi în vârstă să-mi însoțesc nepoții la biserică și să nu fiu deranjată de zumzetul lor!

Pana atunci însă mă voi strădui să merg la biserică cu toata familia, indiferent de anotimp. Știu că exemplul personal aduce mai multă roadă decât cuvintele. Copiii mei sper că vor ști să măsoare anul având în centrul vieții pe Hristos. Mi-aș dori ca și ei să aștepte Nașterea Sa și Învierea nu ca pe un spectacol, ci ca pe o tradiție de familie. Amintirile copilăriei aș vrea să le fie izvor de pace și întărire atunci când vor întâmpina încercări în viață. Și când vor trebui să meargă cu copiii la Liturghie să-și amintească de cărucioarele cu bebeluși văzute în biserică în fiecare duminică. Sau de copiii ce uneori nu sunt "cuminți" dar ne învață ce înseamnă a trăi autentic.

Liliana Jude
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire