pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Vameșul din față
- 13 octombrie 2005 -

Într-o biserică, recent, un tânăr a fost invitat de un domn în vârstă să meargă să se roage un rozariu, cu ocazia unei zile dedicate în întregime acestei frumoase rugăciuni mariane. Intrând în casa Domnului, tânărul a observat că rugăciunea rozariului era condusă chiar de omul care îl invitase. Domnul acela, cu o voce pătrunzătoare, plină de smerenie, cu accente puse pe fiecare cuvânt de invocare a milostivirii Fecioarei Maria, era acolo, îngenuncheat în fața statuii Maicii Domnului, cu spatele către ceilalți prezenți în biserică, în întregime absorbit de rugăciune.

Tânărul și-a găsit un loc în biserică și s-a așezat în genunchi. A început să se roage, prezentându-i Domnului, prin mijlocirea Mariei, cea mai mare dorință a inimii sale... Și s-a cufundat apoi în rugăciune și el, îngemănându-și vocea cu glasul domnului care conducea rozariul, împreunându-se cu vocile celorlalți prezenți în biserică.

Până aici, totul ar putea semăna cu un episod care ar putea, teoretic, dar și practic, să fie întâlnit în fiecare biserică.

Dar... cuvintele evangheliei sunt mereu actuale, și o știm asta cu toții. Mă gândesc îndeosebi la asemănarea pe care a făcut-o Isus, între vameșul păcătos care se roagă cu smerenie în spate, aproape de ușa templului, în contrast cu fariseul care a mers în față, rugându-se cu privirea ridicată spre Dumnezeu, prezentându-se pe sine în opoziție cu ceilalți. Un fariseu cu privirea semeață și un vameș cu capul plecat, cu privirea smerită, cu pumnul bătându-și pieptul, care se ruga cu umilință. Ceilalți oameni din templu nu mai sunt menționați. Doar cei doi: vameșul și fariseul. Doi oameni din clase diferite, cu aspirații diferite, cu imagini de sine diferite.

La fel și cei doi din biserică, din imaginea de la începutul acestor rânduri, numai că rolurile erau puțin inversate. Pentru că, în ciuda pozițiilor lor raportate la altarul din biserică, unul în față și celălalt în ultima bancă, erau o reactualizare "în oglindă" a asemănării făcute de Isus: de data asta, vameșul era în față, în aceeași atitudine de smerenie, cu o privire care nu cuteza să se ridice spre statuia Maicii Domnului, cu o voce care implora milostivirea divină, cu un glas pătrunzător și care izvora din profunzimea unei inimi marcate de frumusețea credinței, de încrederea deosebită în puterea rozariului și a rugăciunii. Iar în spate... poate că nu era chiar fariseul evanghelic, dar era tânărul acela, cu trăirile specifice vârstei, cu neliniștile sale, cu suferințele sale... un tânăr care, de multe ori, în viața lui de până atunci, pierduse nădejdea în puterea rugăciunii, în mijlocirea sfinților... pentru că de multe ori considerase că rugăciunile lui nu mai aveau nici un ecou nicăieri.

Erau amândoi în aceeași biserică... și amândoi se rugau. Când s-a așezat în genunchi, tânărul și-a spus: "Uite, am venit să mă rog. Dar de ce, Doamne, nu mi-ai ascultat rugăciunea de atâtea ori când te-am rugat? De ce, Fecioară Marie, nu mi-ai auzit rugăciunea lacrimilor mele care de atâtea ori au curs din ochii îndurerați de suferințele vieții?... Eu mă rog clar, pronunț cuvintele bine, articulate, pun accentele corect... și totuși unde greșesc? De ce nu mă asculți, Doamne? De ce nu auzi strigătul inimii mele?" Și bobițele rozariului curgeau printre degetele tânărului, mister după mister, decadă după decadă... În urechile tânărului răsuna, ca un ecou, rugăciunea rostită de domnul care conducea rozariul. Abia spre sfârșitul rugăciunii, tânărul și-a dat seama de o mare realitate: trebuia să se roage nu punând accent pe cuvinte, ci pe sentimente, pe iubire, mai precis, pe încrederea în iubirea necondiționată a lui Dumnezeu. Trebuia să se roage nu cu limba, nu cu gura, ci cu inima, cu sufletul. Și nu cu privirea ridicată cu cutezanță spre înaltul catedralei, ci cu o privire umilă, nu neapărat privind podeaua, ci privind în interiorul său, acolo unde zăcea fărâma de divinitate care aștepta, tăcută, în sufletul său, să fie redescoperită. Abia atunci tânărul a conștientizat greșeala din multe dintre rugăciunile sale de până atunci, abia atunci a simțit cu adevărat acțiunea harului mijlocit de Maria.

Timpul s-a scurs, iar tânărul nu a mai privit ca altădată ceasul de la mână, nu a mai simțit trecerea timpului, graba care, altădată, îl îndemna să se întoarcă la treburile sale concrete. A rămas mai departe, acolo, în biserică, adâncit în rugăciune, simțind în inimă cum creștea încrederea în puterea rugăciunii și a harului. Și a simțit că, de data aceasta, rugăciunea i-a fost cu adevărat ascultată. Îi fusese ascultată și în trecut, dar nu a avut ochi ca să vadă răspunsul primit în mod misterios de la Dumnezeu.

Tânărul a ieșit din biserică, iar la ușă a fost întâmpinat de domnul care îl invitase la rugăciune. De data aceasta, domnul acela nu i-a spus mai nimic, ci doar i-a zâmbit. Un zâmbet care spunea totul... Era un zâmbet... de la vameșul din față...

Ovidiu Bișog
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire