pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Radicalismul, medicamentul anti-călduț
- 6 octombrie 2005 -

Acum mai mulți ani, un preot greco-catolic mai non-conformist mi-a explicat de ce nu umblă îmbrăcat în reverendă pe stradă, ci în haine civile. "N'are farmec, Radule!", mi-a spus. "Pe vremea celuilalt regim purtam reverenda mereu când ieșeam din casă. Asta ca să le fac în ciudă securiștilor! Mereu le săream în ochi și știau că sunt preot greco-catolic: se vedea de la o poștă. Acum însă? Este libertate și ne-am relaxat. Unde este credința aceea mărturisită când ne strângeam în casa cuiva și celebram Liturghia cu perdelele trase, fără să știm dacă nu cumva tocmai am făcut ultimul nostru drum în libertate?! Ce dor mi-e de acele vremuri. Acum putem purta reverendă oricând și oriunde. Putem celebra Liturghia oricând și oriunde. Dar credința noastră este mai slabă! Uite, de aceea, eu nu mai port reverendă pe stradă..."

Înțelegeți acum de ce familiile trebuie să se "călugărească"? Nu?! Puțintică răbdare atunci...

* * *

"Fiți sfinți" a cerut Isus Cristos oamenilor acum două mii de ani. Contrar opiniei unora, vocația noastră nu este să fim nimic mai mult decât organisme pluricelulare (unii traduc aceasta prin a avea - cât - mai multe celulare!). Slavă Domnului că în istoria ultimelor milenii au fost mulți cei care au luat de bune cuvintele Mântuitorului, și s-au străduit să trăiască sfințenia. Iar primii care au răspuns acestei chemări au avut de regulă de plătit scump: chiar cu viața. În primele secole de creștinism, până la celebrul edict al lui Constantin, a-l urma pe Cristos era un act de mare curaj. Dacă citim paginile de istorie ale acelor vremuri devenim martorii unei "nebunii" colective, în care săraci și bogați, bărbați și femei, greci, romani și alte neamuri, își puneau viețile în pericol participând la reuniuni în diverse case, aducând cult unui Om, despre care spuneau că ar fi Fiul lui Dumnezeu. Câți dintre aceștia nu au sfârșit uciși cu sulița, arși de vii, mâncați de lei în arene...

În anul 313 situația se schimbă însă. Prin edictul de la Milano, creștinismul iese din catacombe la suprafață. Casele de rugăciune sunt înlocuite de biserici, ceremonialele devin tot mai fastuoase... Dar există din nou un cost. Creștinismul fără riscuri a dus și la convertiri din tot felul de motive greșite: politice, financiare... sau pur și simplu pentru că devenise "la modă". A apărut o pătură a creștinilor mediocri, sau "căldicei" (stare despre care citim lucruri amenințătoare în Apocalips 3,16), ce i-a făcut pe creștinii mai "serioși" să se întrebe: Ce s-a ales de creștinism? Ce e de făcut? Dacă până acum dovada credinței adevărate era asumarea riscului de a muri pentru ceea ce crezi, într-o societate liberă cum se recunoaște creștinul adevărat de cel mediocru?

Răspunsul nu a întârziat să apară. Ațintindu-și privirea asupra lui Cristos, creștinii și-au amintit că Scriptura sugerează că a rămâne singur (celib) este o cale mai potrivită de a-l imita pe Isus. Au luat apoi în seamă avertismentele lui Isus despre bogăție și putere. Ingredientele puse la un loc au dat naștere ascetismului, bazat pe renunțări. Punând deoparte actele sexuale, mâncarea și banii (mă rog, ultimele nu în mod absolut), pentru a alege o viață de rugăciune, acești creștini au pus bazele călugăriei, replica bine intenționată și desigur providențială la "răcirea" care îi cuprinsese pe creștini. Și în timp ce mănăstirile deveneau tot mai mult focarele arzătoare ale creștinismului, în Biserică se împământenea ideea că cine nu îmbrățișa viața ascetică alegea un bine mai mic. Stilul de viață al călugărilor a ajuns să fie asimilat cu idealul creștin, în timp ce viața de căsătorit a fost etichetată ca de "rang secund".

Și astăzi prea mulți din oamenii Bisericii trăiesc cu acea mentalitate.

Dar nu în această direcție doresc să mă îndrept. Știu că unii pot obiecta relativ la simplificarea în trei paragrafe a unei istorii de secole. Lectura acestor secole însă, și făcută în trei volume de o mie de pagini fiecare, nu contrazice firul logic, doar îl completează. Călugăria a apărut și, nu exclusiv, ca o replică - necesară - la o stare de mediocritate. Călugării și călugărițele au ales și aleg încă radicalitatea în trăirea vieții creștine. Asumarea acestei radicalități, precum făcea în celălalt regim și preotul amintit la începutul reflecției, cere cu siguranță nu numai curaj, ci mai ales încredere infinită în Domnul. Este răspunsul normal al unui creștin care refuză să fie căldicel. Desigur, problema apare când radicalismul devine extremism, cum s-a întâmplat în cazul celor care au ajuns să desconsidere total trupul, relațiile sexuale, căsătoria. Este o altă problemă însă...

Uite așa ajungem la ce mă frământă: astăzi, în contextul nostru, când credința noastră atinge din nou temperatura "călduță", ce este de făcut? Răspunsuri mereu valide rămân celibatul, călugăria... pentru cei chemați la așa ceva. Pentru o persoană a cărei vocație este căsătoria, alegerea călugăriei de exemplu nu poate fi decât... greșită. Și atunci? Ce ne facem, noi, căsătoriții, majoritarii? Trăim în mediocritate? Spiritul Sfânt are inventivitatea Sa, și în special în ultimele secole am putut vedea înmulțirea formelor de "călugărie" pentru laici: sunt asociațiile, organizațiile, mișcările... fiecare cu "carisma" ei. Doar că acestea se întind de regulă pe perioada câtorva ani din viața credincioșilor.

Mai rămâne atunci o singură formă de "călugărie", în care soții rămân împreună pentru toată viața, primind novici pe lângă ei, pe care îi cresc pentru ca mai apoi aceștia să își găsească propria "mănăstire", ori poate chiar mănăstire. Da, este vorba de familie... Călugării și călugărițele dintr-o anume congregație se prezintă pe sine ca fiind o familie. La fel și familia trebuie să se vadă ca fiind o congregație. Nu există un monopol călugăresc asupra sfințeniei sau asupra radicalismului. Chemarea la sfințenie și soluția radicalismului sunt și pentru familie (ca întreg și pentru fiecare membru al ei în parte). Îmi permit să citez aici un fragment din Sf. Ioan Gură de Aur, pe care l-am descoperit cu bucurie într-un articol mai vechi din "Familia creștină": "Decăderea morală a societății omenești își are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o viețuire creștină deosebită, pe când toți ceilalți au îngăduința să trăiască în trândăvie, disprețuind poruncile lui Cristos."

Ce este deci de făcut? Căldicei nu (mai) putem sta! Am ieșit dintr-o perioadă de persecuție care a dat atâția martiri, pentru ca noi acum să ne diluăm credința? Istoria ne arată că orice perioadă de mediocritate cunoaște o reacție radicală. "Fiți sfinți", ne spune și nouă Isus. Ori nu putem fi sfinți dacă cu o foarfecă virtuală decupăm Scriptura în două: partea aceasta pentru călugări, partea aceasta pentru noi. Marea provocare pentru familiile de astăzi este să găsească cum să trăiască radicalitatea! Nu copiind programul de mănăstire, ci însușindu-și spiritul ei. Nu reprimându-și sexualitatea conjugală, caracteristică stării căsătorite, ci trăind-o curat. Nu vânzându-și toate bunurile, ci trăind liberi de materialism. Nu ascultând orbește de șeful de la serviciu sau de administratorul de bloc, ci ascultând unul de altul. Și mai ales trăind iubirea pe care soții o au unul pentru celălalt în contextul mai larg, mai profund, mai fierbinte al iubirii pe care Dumnezeu o are pentru fiecare. Acestea ar fi doar câteva linii ale unui radicalism al vieții de familie. Rămâne fiecărei familii să descopere nuanțele unei trăiri "fierbinți".

Rămâne deci cert: la faptul că suntem călduți, nu există altă soluție decât radicalitatea!

Ba pardon, mai este una: declanșarea unor noi persecuții religioase. Ce alegem? Să le așteptăm pe acelea?

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire