pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Ce ai să cheltui?
- 29 septembrie 2005 -

A fost odată un măr uriaș. Un băiețel venea zilnic să se joace în jurul lui, să se urce în el, să mănânce mere, să doarmă la umbra lui. Iubea mărul, iar mărul îl iubea pe el. Dar timpul a trecut, copilul a crescut, și nu mai venea să se joace. Într-una din zile mărul l-a văzut pe băiat plimbându-se pe lângă el, îngândurat. "Hai să te joci cu mine", i-a spus. "Nu mai sunt un copil! Nu mă mai joc cu copaci!", i-a răspuns. "Vreau jucării și îmi trebuie bani pentru aceasta." Copacul i-a răspuns: "Îmi pare rău, dar nu am bani. Poți însă să culegi niște mere și să le vinzi. Așa vei avea bani." Băiatul se bucură de idee: culese câteva mere și plecă să le vândă. După care nu a mai apărut. Iar copacul era trist.

Într-o zi, tânărul se întoarse, spre bucuria mărului. "Vino și te joacă", i-a spus. "Nu am timp să mă joc. Am de întreținut o familie. Ne trebuie un adăpost, căci e frig. Mă poți ajuta?" "Îmi pare rău", i-a răspuns mărul uriaș, "dar nu am nici o casă. Poți însă să tai din ramurile mele să îți faci una." Tânărul a tăiat toate ramurile copacului și a plecat fericit. Copacul era la rândul lui fericit văzându-l... dar tânărul nu s-a mai întors. Iar mărul era singur și trist. Într-o vară, bărbatul se întoarse iar copacul nu mai putea de fericire. "Să ne jucăm! Să ne jucăm!" a spus copacul. Bărbatul i-a spus: "Am îmbătrânit. Vreau să mă relaxez. Vreau să mă duc pe mare și să navighez în larg. Poți să-mi dai o barcă?" "Folosește trunchiul meu să îți faci o barcă. Vei putea naviga departe și să fii fericit." Bărbatul a tăiat trunchiul, și-a făcut barca și a plecat... pentru mult timp din nou.

După mulți ani, într-o toamnă s-a întors. "Îmi pare rău", i-a spus din prima copacul, "dar nu mai am nimic să îți dau. Nu mai am trunchi să te urci pe mine." "Sunt prea bătrân pentru așa ceva", i-a răspuns bărbatul încărunțit. "Nici mere nu mai am." "Și nici eu dinți pentru ele", i-a răspuns din nou bătrânul. "Nu mai am absolut nimic, decât aceste rădăcini ce se uscă." "Nici nu îmi trebuie altceva, decât un loc unde să mă odihnesc. Sunt obosit după toți acești ani." "O, bine! Mă bucur să te odihnești pe mine. Așează-te!" Bătrânul s-a așezat, iar copacul era foarte fericit.

Povestea de mai sus se încheie și cu o explicație: copacul îi reprezintă pe părinți. Când suntem mici, ne place să ne jucăm cu ei. Când creștem, apelăm la ei doar când avem nevoie de ceva sau suntem într-o încurcătură. Orice am face, părinții vor fi însă mereu acolo, gata să ne dea totul pentru a fi fericiți. Și dacă credem că omul din poveste ar fi insensibil, să ne gândim că de fapt cu toții ne purtăm așa cu părinții noștri.

Am citit prima oară această povestioară acum câteva săptămâni. După ce a zăcut suficient în mine, povestea a început să-mi încolțească în minte. Ieri, când a venit de la școală, fetița noastră cea mare a venit să îmi spună ceva. Recunosc că nu am ascultat-o. Mă uitam când la ea, când peste umărul ei la surioara cea mică. "Cum și când ai crescut, fetițo?!", o întrebam în mintea mea, în timp ce ea turuia entuziasmată jurnalul unei noi zile de școală ca boboc. "Ieri erai ca sora ta, neputincioasă, depinzând total de noi, iar astăzi ne ceri ca după abia două săptămâni de școală să te lăsăm să te întorci singură, să nu mai venim după tine, că ești mare!" Încă o dată m-am convins că de fapt copiii nu îi creștem noi... cresc ei singuri. Povestea cu copacul pune de aceea în lumina corectă sarcina noastră: de a fi - întotdeauna când au nevoie - alături de ei.

Copacul din poveste s-a consumat, literalmente, pentru băiețelul pe care a început să îl iubească încă de când exersa primii pași pe lângă el. Aceasta este și soarta părinților: să se consume pentru copiii lor. Ați observat că bunicuțele, cu cât îmbătrânesc mai mult, devin efectiv tot mai mici? Îmi place să cred că cel puțin în cazul unora este semnul consumării lor pentru copii și nepoți... Câteodată mă întreb dacă și soția mea nu este atât de mică și slabă tocmai pentru că se consumă atât de mult pentru copii. Dacă ar fi să alăptez eu, cred că i-aș explica fetiței de câteva luni că noaptea nu se mănâncă: se doarme. Soția mea nu face însă așa. Când unui copil al nostru îi trebuie ceva, eu îi spun: întinde-te mai bine sau ia un scăunel și urcă-te. Soția se ridică și acționează. Iar dacă vreun copil este bolnav și trebuie luate rapid medicamente, eu mă uit mai întâi pe geam să văd dacă nu cumva plouă. Între timp ea e deja îmbrăcată și la ușă. Copiii noștri se pot considera norocoși cu o mamă care se consumă pentru ei... iar eu fericit că am de unde învăța. (Eu nu mă consum? Ba da, în stilul meu. Dar nu dezvolt, să nu devină reflecția un poem de auto-slăvire.)

* * *

De unde acest spirit al mamelor, mă rog, al părinților, de consumare? Nu este nici o inovație. Să nu uităm că planul după care suntem fiecare proiectați nu pornește de la o maimuță, la care i se aduc îmbunătățiri... ci de la însuși Dumnezeu. Suntem creați după chipul lui Dumnezeu, și tot ce facem (bun) este pentru că Dumnezeu a făcut înaintea noastră. Dacă iubim, până la a ne consuma, nu este meritul nostru: este doar descoperirea în noi a iubirii lui Dumnezeu, care merge până la consumarea supremă: jertfa Fiului Său. Prea adesea spiritul de consumare se limitează la cadrul familiei: doar din când în când, câte un trup firav, ca al Maicii Tereza de Calcutta, mai apare pe undeva prin istorie, pe undeva pe glob, consumându-se pentru un generic "ceilalți", pentru semeni.

Oricât am încerca să ne astupăm urechile, nu vom putea acoperi glasul interior care ne spune că suntem făcuți pentru a arde pentru ceilalți. Găsim atâtea solide justificări la interesul exclusiv pentru propria persoană, pentru propria familie, ori pentru propriul cerc ce prieteni. Se vorbește despre "satul global", despre marea familie a popoarelor. Și Biserica ne spune că în fața lui Dumnezeu suntem frați și surori, suntem o familie. Rămân vorbe goale dacă nu dezlănțuim vocația pe care o avem la a ne consuma. Nimic ce nu ne este interior nu putem duce în lumea cealaltă. Scopul nu este să ajungem la linia de final a cursei vieții durdulii de novene sau cu copiii toți preoți sau în mănăstire sau "realizați" ca directori de firme particulare. Ce înțelegere eronată! Ca a celor ce nu pricep că scopul nostru în viață nu este să consumăm, ci să NE consumăm! Chiar și când acumulăm ceva, este pentru a avea de unde să ne consumăm mai apoi.

Cineva spunea odată că bogăția ori sărăcia unui om nu este dată de ce are, ci de ce este. Corect. Din această perspectivă, cu toții suntem miliardari. Tu ești miliardar!

Ce ai să cheltui? Pe TINE!

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire