pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Treaba cu imitatul
- 15 septembrie 2005 -

Acum câțiva ani frecventam cu regularitate o biserică din centrul orașului, unde venea și un domn cunoscut și apreciat de mulți. Acest domn se așeza de regulă în primul rând de bănci, și dădea tonul la ridicatul în picioare la momentele din Liturghie care solicitau aceasta; astfel, când se ridica el, se ridicau toți din biserică. Desigur, pentru unii este mai comod să urmeze ca o oaie niște indicații, decât să rețină când se cuvine să stai în picioare, când să stai jos, când în genunchi la Liturghie. Într-una din zile, spre surprinderea mea, îl văd pe respectivul domn ridicându-se într-un moment în care nu era necesar. Evident, mulțimea s-a ridicat și ea în picioare. Apoi unul câte unul au început să se așeze, când și-au dat seama că domnul cu pricina se ridicase pentru că stând jos nu își putea scoate batista din buzunarul pantalonilor strâmți.

* * *

Dacă întâmplarea de mai sus este amuzantă, pentru copii imitarea este însă o treabă serioasă. Este modul lor de a învăța, cel puțin în primii ani de viață, ulterior adăugându-se tot mai multe canale alternative de învățare. Care dintre părinți nu își amintește diferite scene în care i-a surprins pe copii imitându-l? Eu unul nu trebuie să mă duc cu gândul mai departe de săptămâna trecută, când încă îi mai luam pe doi dintre copii la serviciu cu mine. Ieșind într-una din zile de la serviciu, l-am observat pe Matei străduindu-se să își pună gentuța pe umăr într-un fel anume. Mă studia și se uita foarte atent la cum îmi sprijin eu mâna de geanta de umăr. L-am întrebat: "Ce faci?" Mi-a răspuns: "Vreau să îmi duc geanta ca tine!" M-am gândit atunci: dacă și în astfel de detalii mici caută în noi exemplu, ce să mai spunem de "detaliile" importante ale existenței umane; ce mare responsabilitate pe umerii noștri!

Mi-am amintit apoi de două experiențe, prima cel puțin reală, a doua probabil fictivă, dar nu improbabilă. O mamă povestea că într-o zi, trecând pe lângă camera fetiței de câțiva anișori, a auzit-o pe aceasta admonestându-și păpușa. S-a apropiat să audă mai bine: "Treci la colț", se răstea fetița la păpușă. "Nu ai făcut curat în cameră și uite cum mănânci: toată ești numai pete!" Mama s-a recunoscut imediat, și și-a dat seama că pretențiile ei de ordine și curățenie de la o mică fetiță sunt la fel de absurde ca ale fetiței de la o păpușă. Mai impresionantă este povestea unor părinți cu copii mici, care locuiau cu tatăl soțului. Bunicul copiilor, fiind foarte în vârstă, mânca zgomotos, iar cum mâna îi tremura, vărsa mâncarea sau dărâma și spărgea din vase. Într-un final părinții s-au hotărât să îi facă o masă separată, la care primea mâncarea în farfurii de lemn. Totul s-a schimbat în ziua în care părinții l-au surprins pe unul dintre copii confecționând o farfurie de lemn. "Ce faci?", l-au întrebat părinții. "Fac o farfurie specială pentru voi, când voi fi eu mare și voi bătrâni!"

Cred că cel mai adesea nu suntem conștienți de influența pe care o avem asupra copiilor noștri. Soția îmi atrage adesea atenția asupra gesturilor mele, cu gândul la modul în care sunt ele receptate de copii. Și de câte ori, spre rușinea mea, nu mă recunosc în tonul urât cu care câteodată, prea des de fapt, fetița cea mare îi vorbește fratelui ei. De la cine a învățat oare? Și totuși, este atât de comod să crezi că modul în care te comporți te privește doar pe tine... Doar că nu este așa. Un bun prieten îmi spunea la un moment dat un lucru care inițial mi s-a părut exagerat. Nu mai știu despre ce vorbeam, dar la un moment dat mi-a spus: "Știi, eu m-am decis să nu mai trec strada decât prin locurile regulamentare." "De ce?", l-am întrebat eu. "Mă gândesc la copii: dacă un copil mă vede trecând aiurea strada, și după câteva minte trece și el pe acolo? În caz că i se întâmplă ceva, nu sunt și eu vinovat?" Scrupulozitate exagerată? Sau el conștientizează că ce faci tu, nu este strict treaba ta?

"Vai omului aceluia prin care vine sminteala!" spune Isus în Evanghelii. Mă gândesc, cu compătimire, la "modelele" de astăzi ale tineretului: vedete de televiziune, cântăreți, actori, sportivi... După lansarea unuia din multele videoclipuri lascive, ce au urmat debutului ei cuminte, Christina Aguilera declara: "Nu mă interesează să fiu un model pentru copii. Mă interesează să fiu artistă!" Și totuși, cine poate număra câte fetițe și adolescente se îmbracă asemenea ei, doresc să fie ca ea, o adoră efectiv... Este oare treaba ei ce face și cum face? Dar cu și mai mare compătimire mă gândesc la noi, cei cu pretenția de a fi creștini. Ce modele suntem noi? Câți dintre noi au personalități atât de puternice încât să poată sluji de model pentru alții? Și dacă nu avem o carismă extraordinară și nici mass-media cu noi pentru a ne exagera imaginea, atunci măcar în familie suntem oare modele de urmat? Sau poate fiecare credem: "este exclusiv treaba mea!"?

* * *

Dacă închid ochii, văd încă expresia de fericire de pe fața băiatului meu, pentru ce? pentru că ținea geanta pe umăr ca mine. Îmi amintesc cum strălucește de fiecare dată când face ceva ca mine. Are atâta încredere în tatăl lui. Dar el e copil, iar eu sunt adult... Iar noi adulții suntem mai reticenți la a imita pe cineva. Dar chiar și pe Cineva? Sunt eu oare dispus să îl imit pe Tatăl meu? Stau cu ochii pe Cuvântul lui, dar parcă mi-e greu să îi urmez: stau în expectativă - oare nu cumva acum doar își scoate batista? Trebuie să iau aminte de la copiii mei ce înseamnă încrederea. Și trebuie să caut să nu le-o înșel.

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire