pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

De la agricultură la sacrament
- 1 septembrie 2005 -

Ce au în comun pământul și femeia? (Sună a banc, dar nu este.) Pentru strămoșii noștri în credință răspunsul era: amândouă sunt bune de însămânțat de către bărbat. Nu, nu am intenția să alunec înspre vulgar. Ba dimpotrivă, înspre biblic. Și aș vrea astfel să parcurgem un drum, de la Adam și Eva, literalmente, până astăzi.

Pământul, bărbatul și femeia sunt o triadă importantă a primelor capitole din Geneză. Bărbatul ('adam) a fost creat de Dumnezeu din pământ ('adamah); apoi bărbatul a devenit soț ('ish) în momentul în care Dumnezeu i-a făcut din el soție ('ishshah). Nu avem de-a face cu un simplu joc de cuvinte, căci el denotă relațiile strânse între părți. Sărind peste întregul raționament teologic legat de aceste patru cuvinte, voi ajunge direct la concluzia bibliștilor: în timp ce femeia se definește pe sine prin relația cu bărbatul (care, ca urmare a păcatului strămoșesc, o stăpânește - 3,16), bărbatul se definește pe sine prin relația cu pământul (pe care îl lucrează cu osteneală, din aceleași motive - 3,17). Mai pe scurt spus, în baza cărții Genezei, bărbatul Vechiului Testament în special avea o viziune... agrară asupra existenței.

În baza acestei viziuni agrare, pământul trebuia însămânțat pentru a da rod; la fel și femeia! Aceasta era o altă "proprietate". Dat fiind că mirele primea un "pământ" fertil la căsătorie, trebuia să recompenseze familia miresei. Tinerele fete erau pentru tații lor niște bunuri materiale care trebuiau plasate inteligent: potențialul lor procreativ, ca cel roditor al pământului, le făcea valoroase. Soțului îi revenea responsabilitatea "însămânțării" soției, pentru a avea copii care erau ai lui, nu ai lor, fapt subliniat și de păstrarea tuturor genealogiilor pe linie bărbătească. Sămânța bărbatului era considerată foarte valoroasă, și de aici numeroasele legi ce interziceau "risipirea" ei, inclusiv în alte "pământuri". O lege menționată în cartea Ieșirii spune că dacă o femeie este lovită astfel încât pierde sarcina, bărbatul trebuie recompensat de agresor pentru irosirea seminței.

Modul în care bărbatul veterotestamentar își privea și înțelegea soția include multe alte nuanțe, fascinante pe de o parte, oripilante pe de alta. Astăzi, datorită științei, noi știm că bărbatul și femeia contribuie în mod egal la apariția noii vieți, că pe lângă câmpul-uter, sămânța bărbatului are nevoie capitală de ovulul femeii. Și astfel în timp s-a șlefuit o altă viziune despre bărbat și femeie, care, dincolo de extremismele inerente, tinde la un echilibru. Situația nu este însă neapărat roză. Omul agrar a devenit omul industrial, care evită cu tot dinadinsul, prin toate mijloacele, să își lase pe undeva sămânța. Cu o seară înainte am urmărit pe canalul Discovery o emisiune despre prezervative, despre dimensiunile acestei industrii, despre varietatea ofertei, despre tehnicile de reclamă folosite. Cel mai mult mi-a plăcut finalul emisiunii: efectele prezervativelor asupra infrastructurii de canalizare a marilor orașe. Cu fețe lungi și triste, niște directori din salubritate se declarau sătuli de bucățile de cauciuc care blochează periodic filtrele, dându-le mari bătăi de cap angajaților. Cumva - neintenționat, sunt sigur - finalul emisiunii sugera și înfundătura înspre care se îndreaptă omul industrial. Acesta, mai ales în Europa, se consideră prea "orășean" pentru a mai lucra pământul și "pământul". Roade nu prea mai sunt, așa că ne uscăm ca într-un deșert.

Mă întorc însă la căsătoriile de dinainte de Cristos. Ele nu aveau această dimensiune romantică pe care o au astăzi majoritatea căsniciilor (în primele zile cel puțin). În multe cazuri, între iubire și căsătorie nu exista nici o legătură - erau contracte ce trebuiau respectate. Cred că trebuie să ne considerăm foarte norocoși că trăim astăzi. Cu greu poți accepta că într-o vreme cineva putea confunda femeia cu pământul arabil. Doar un bărbat putea face așa ceva! Eu unul, schimbând pământul cu un laptop, fac adesea confuzii similare, și mă aștept ca oamenii să reacționeze la comenzile mele ca programele la apăsarea tastelor. Simplificând poate prea mult lucrurile, aș spune că noi bărbații ne definim prin lucruri (pământ, calculator... plaja de opțiuni e mare), pe când femeile prin relații (cu soții, cu copiii, cu rudele...). Și dacă femeile au un handicap în mânuirea cu forță a unui ciocan, noi, bărbații, avem handicapul relaționării cu oamenii. Care handicap e mai grav? Hmmm... să punem în balanță: ciocane... versus oameni...

Eu, unul, recunosc: la capitolul iubire, profesorii cei mai buni sunt femeile. O văd aceasta foarte clar în familia noastră, în diferența dintre aptitudinile mele în relațiile cu copiii (în special, dar nu numai), și aptitudinile soției. Paradoxal, deși ne-am căsătorit deodată, ea pare a avea mai mulți ani de experiență ca părinte decât mine! Modul în care știe să răspundă nevoilor copiilor îmi arată că este gata mereu să plonjeze în adâncimea relațiilor cu ei, în timp ce eu mă rezum cel mai adesea la un liniștit înot la suprafață. Îmi este tot mai evident ce minunată școală a iubirii este căsnicia! Nu știu câtă nevoie au femeile de noi, dar știu câtă nevoie avem noi de ele!

Astăzi iubirea este mai favorizată decât în trecut, fără nici o îndoială. Câteodată în exces, considerându-se că poate justifica orice: un divorț ("iubesc o altă femeie") sau o crimă ("decât să te aibă altul, mai bine te omor cu mâna mea"). Creierul nu mai este condus de săpăligă, ci cel mai adesea de hormoni. Ceva face totuși diferența între vremea dinainte de Cristos, și cea de după Cristos. Da, însuși Cristos! El a ridicat căsătoria la rang de Sacrament, iar un sacrament, dacă este să "traducem", face vizibilă o realitate invizibilă. Și care este această realitate invizibilă dacă nu chiar iubirea lui Dumnezeu!? Soții sunt, trebuie să fie, unul pentru celălalt, instrumente de manifestare a iubirii lui Dumnezeu. Atunci, simțindu-te iubit de soție, sau după caz de soț, vei ști că de fapt, mai întâi, Dumnezeu te iubește. Este un sentiment minunat. Și atunci, inevitabil, sămânța rodește; după modelul Sfintei Treimi, iubirea se revarsă pentru a deveni o persoană... sau mai multe. Copiii sunt ei înșiși un sacrament, făcând vizibilă iubirea invizibilă dintre soți. Cu adevărat, căsătoria este un mare și minunat Sacrament.

Precizare: Dacă cineva crede că am făcut reclamă mascată căsătoriei... se înșeală. A fost reclamă pe față!

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire