pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Lazăr de la poarta mea
- 4 decembrie 2003 -

Nu știu cum se face că pe lângă biserici cerșetorii și săracii sunt într-o densitate mai mare. Speră, poate, că pe aici, pe lângă locurile sfinte, vor afla inimi mai milostive.

În fiecare zi, când ies spre biserică, nu se poate să nu mă întâmpine doi sau trei. Sau nu se poate să nu-mi calce zilnic pragul biroului câțiva năpăstuiți ai sorții. Și dacă stai să le asculți povestea vieții lor, de multe ori e mai mult decât cutremurătoare. Iată câteva: "Părinte, mă cheamă Ștefan și am fost la casa de copii. Am împlinit 18 ani și mi-au spus să plec de acolo. Nu am pe nimeni. Unde să mă duc? Dorm de săptămâni întregi pe la subsolul blocurilor. Dar nu mai pot! Nu m-am spălat și nu am mâncat de mult ceva gătit. Aș lucra oriunde, dar nimeni nu mă primește.....". O alta: "Eu sunt Iudith și am 39 de ani (e o femeie care vorbește greu, dar foarte coerent). Am fost la casa de copii. Sunt din secuime. (Mai știe și ceva ungurește.) Am fost căsătorită, dar soțul m-a părăsit. Am avut și o garsonieră, dar cineva mi-a luat-o cu forța. Acum stau pe stradă. Nu am nici un ban ca să-mi recapăt casa. M-aș bucura dacă aș putea dormi și în parc, dar gardienii ne bat și ne alungă. Nici să cerșim nu avem voie... Mai bine nu mă nășteam...!"

Și o a treia: "Părinte, mă numesc Elena. Nu mi-am cunoscut niciodată părinții. Nu știu ce inimă au avut. M-am căsătorit cu un tânăr tot de la casa de copii. Visam să avem viață frumoasă. Nici eu, nici el nu am simțit mângâierea părinților. Am avut împreună o fiică. Ea acum e premiantă la Liceul 'C. Negruzzi'. Dar eu sunt o nenorocită. Soțul m-a bătut cu un ciob de sticlă și am rămas cu răni. Iar piciorul nu s-a mai vindecat niciodată. Nici nu am unde locui acum. Mă mai primește câte cineva să stau câteva zile. Mai stau și la spital. Abia merg și abia vorbesc. Și piciorul îmi curge mereu..."

Aș putea continua cu zeci de asemenea mărturii. (Specific că mărturiile de mai sus sunt reale.) Ce ar trebui să fac în asemenea cazuri? Să-i alung? Să le dau un sfat prietenesc: "Mergeți și aveți grijă de voi"? Orice aș face, îmi vine în minte parabola lui Lazăr cel sărac și omul bogat. Și mi-e frică de această parabolă mai mult decât de toată evanghelia.

Personajele sunt exact ca în parabolă. Eu am de toate: casă mare, masă bună de trei ori pe zi, căldură pe săturate, haine berechet. Joc perfect rolul bogatului. Nu numai că îl joc, dar sunt întocmai. Mi se potrivește ca o mănușă. Sărăcuții de lângă biserică sunt exact ca Lazăr din parabolă. Stau la poarta mea. Nu au nimic și pe nimeni. Mulți sunt bolnavi. S-ar bucura dacă s-ar încălzi cu una din hainele mele. S-ar bucura să aibă măcar resturile de la masa mea, dar nu le au. Exact ca Lazăr din parabolă.

Și concluzia parabolei este dramatică: Lazăr a ajuns în sânul lui Abraham, iar bogatul în focul cel veșnic. Incredibil! Dacă judecata se face după această parabolă, deja ar trebui să mă consider condamnat veșnic. Vai de mine! Și e cuvântul lui Cristos acesta! Nu e o interpretare ulterioară! Nu e predica unui orator care caută figuri de stil, hiperbole, pentru a mări credibilitatea discursului său! Vai de mine!

Stau și cuget mai departe: dar poate bogatul acela a mai făcut și alte rele pe care eu nu le-am făcut. Mai citesc încă o dată parabola. Caut circumstanțe atenuante. Nu găsesc. Spre surprinderea mea Isus nu spune absolut nimic în plus. Nu-l acuză cu nimic altceva pe acest om. Singura greșeală: era bogat, avea de toate, iar la poarta lui, Lazăr ducea lipsă.

Știți că mi-e frică de evanghelie, de această parabolă?

Oare ce e de făcut?

Isus a mai spus: "Pe săraci îi veți avea întotdeauna cu voi!" Oare ce a vrut să spună cu asta? Poate că ei vor fi marele nostru test pentru mântuire? Sau datorită lor noi vom avea posibilitatea să trăim întocmai evanghelia? Sau... ei sunt cei care ne vor condamna?

Sunt într-o mare încurcătură!

Poate săracii trebuie să fie o lecție pentru mine: să văd cu câte daruri m-a înzestrat Dumnezeu în comparație cu acești oropsiți!

"Fericiți cei însetați de dreptate", spune în altă parte Isus. Ori între mine și Lazăr de la poartă este o mare injustiție. Și nici nu știu dacă am dorit vreodată dreptate între mine și el. Chiar m-am complăcut în această gravă inegalitate. Mi-am zis tot timpul: "Așa trebuie să fie!" Și eu mă consideram un însetat de dreptate!

Oare ce ar trebui să fac? Să nu mai citesc această parabolă? Să închid ochii când trec pe lângă săraci și să mă fac că nu-i văd?

M-e frică de această parabolă. Ea îmi spune că împlinesc întocmai condițiile unui vrednic condamnat!

Îmi mai rămâne o singură șansă: în acest Advent (Post al Crăciunului) să-i consider pe toți acești sărăcuți frați ai mei. Prin ei ori mă voi osândi ori mă voi mântui.

pr. Iosif Dorcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire