pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

De la mâncare mi se trage
- 16 iunie 2005 -

Luni seara eram încă în Roma: predându-mi geamantanul pentru a fi urcat în avion, acesta a trecut mai întâi pe la cântar - avea 10 kilograme în plus! Cărțile și cadourile pentru copii s-au dovedit a fi mai mult grele decât scumpe. Marele meu noroc a fost însă că nu m-au cântărit pe mine, căci nu știu ce surplus s-ar fi înregistrat! Nu am de ce să ascund că momentele de masă din Italia mi-au plăcut foarte mult, dar nu doar pentru bucate, ci și pentru momentele trăite atunci, pentru discuțiile avute, pentru reflecțiile născute. Cu bunăvoința Dvs, am să pomenesc trei "momente".

* * *

Într-una din zilele de congres, am fost anunțați că vom lua masa la Muzeul Vaticanului. Inițial nu am înțeles: vom servi tablouri și statui? La fața locului m-am lămurit: Muzeul include și un restaurant modern. M-am așezat cuminte la coadă și, cu o tavă în mână, am parcurs "bucătăria" alegându-mi ce doream: o bucată de carne de acolo, ceva caș de dincolo, o salată de aici, niște paste de mai încolo, un suc din acesta, un fruct din celălalt... ș.a.m.d., după capacitatea stomacului. Cu tava m-am îndreptat apoi spre sala de mese, îngrijorat că nu voi găsi loc: în fața mea erau câteva sute de oameni, de zeci de naționalități, fiecare în față cu o tavă cu bucate alese personal - probabil nu găseai două tăvi cu aceleași bucate (excepție la cuplurile aprig îndrăgostite).

În acea mare de oameni mi-am găsit un loc: în dreapta erau niște asiatici, în față niște americani, iar în stânga niște hispanici. Privind spre tava mea și spre tăvile lor, gândul mi-a alunecat la... credință. În acea sală nu erau doar creștini, evident, dar și între creștini, nu toți erau în față cu aceeași "tavă": unii nu pun pe "tavă" sfinți, căci nu cred în puterea lor mijlocitoare; unii consideră "Cina Domnului" doar ceva simbolic, nu o jertfă reală; unii se "hrănesc" cu șapte Sacramente, alții doar cu două, alții cu nici unul. Dar nici măcar catolicii din acea sală nu aveau aceeași "tavă" a credinței: unii scot de pe "tavă" mersul la Biserică, că doar bunica mai credea în astfel de obligații; unii, considerând probabil prea sărace bucatele catolice, mai adaugă condimentele "horoscop" sau "feng shui"; unii (unele), pentru a "gusta" mai bine viața, între mese mai iau câte o "pilulă de a doua zi".

Pentru omul de astăzi, trebuie să o recunoaștem, credința este tot mai mult o tavă pe care punem ce alegem noi. "Știi, eu consum zilnic câte un Rozariu! Dar de Euharistie nu mă ating: nu-mi face bine la siluetă, are prea multe calorii!" Departe de a mai fi un tot unitar, legat de Cristos, de la care, la urma urmelor, ne tragem numele de creștini, credința devine un set de elemente: alegem ca de pe raft ce dorim să credem, lăsând restul într-o categorie de noi inventată - "nu e musai să credem". Așa se face că suntem în lume peste un miliard de creștini, dar majoritatea doar cu numele. Nu cumva să luăm greutate în credință, că astăzi nu se mai poartă forme rotunde! Este la modă să fii slab la cap, subțire la suflet, superficial în toate.

* * *

Într-una din seri am ieșit cu un prieten italian în afara Romei... la o masă, desigur. Pe drum, îmi spunea: "Nu crezi că Biserica își bagă nasul prea mult, indicându-ne să nu mergem la vot?" [1] Pe "tava" credinței lui, problemele de bioetică nu aveau loc, ținând de politic. L-am întrebat: "Da' viața cine ți-a dat-o: guvernul sau Dumnezeu?" Cred că spre finalul discuției, "bucatele" bioetice s-au mutat de pe "tava" politică pe cea a credinței. Dar mi-a servit și el în schimb o tavă... una plină... și într-un context minunat!

M-a dus într-un mic sătuc de lângă Roma, în centrul așezării, într-o piață vegheată de o biserică și umbrită de un imens copac. Ei bine, la ora la care am ajuns noi, era deja noapte, așa că piața era luminată de felinare. Am rămas uimit: piața era plină de bănci și scaune de lemn, cam șubrede. Ce restaurant o fi acesta? Prietenul a dispărut pentru câteva minute și s-a întors... ei bine, nu chiar cu o tavă, ci cu o pungă, pe care a vărsat-o pe o hârtie în fața mea. Nu îmi venea să cred: eram în comuna primitivă sau în Italia? Pe masă s-au rostogolit niște hălci de carne, niște bucăți de brânză, niște măsline... Apoi într-o sticlă de apă minerală era un vin alb. Pentru prima oară italianul nu mă scotea la un restaurant dichisit... ci la țară?! Rupând din pâine și din celelalte bucate cu mâna (!), am început să mâncăm.

Nu târziu am primit și explicațiile. Într-adevăr, nu eram la un restaurant, ci într-un loc de tradiție. Aici oamenii se strâng pentru a fi împreună. Seară de seară, băncile și scaunele sunt puse pentru doritori. Poți veni cu mâncarea de acasă, sau să iei o "plasă" cu mâncare de la organizatori. Vinul, foarte bun, poate fi asigurat tot de ei, la un preț infim, ca și mâncarea. "Păi și unde este afacerea?", m-am trezit întrebându-l, deși nu mă consider un materialist. "Nu este! Oamenii aceștia organizează aceste cine doar din distracție, doar pentru ca lumea să fie la un loc." Am privit uimit în jurul meu: lumea într-adevăr se distra, vorbea, glumea, cânta! Era o atmosferă de familie! La un moment dat un individ s-a ridicat în picioare și a arătat către vecinul lui: "Se însoară duminică!" Toți, dar absolut toți, ne-am ridicat în picioare și l-am aplaudat și i-am cântat (mă rog, eu, cu italiana mea, mai puțin). În cele câteva ore cât am stat acolo, am trăit un sentiment unic de apartenență la o familie, la familia pieței din acea seară. Nu îmi venea să cred cât de bine mă simțeam - și vă asigur că nu era (doar) din cauza vinului.

M-am gândit atunci cât de des momentele în care ni se reunesc familiile - biologice - nu devin momente protocolare, care abia așteptăm să se încheie. Italienii din acel sătuc au găsit o rețetă a succesului, au găsit cum pot să transforme o masă de oameni care nu se cunosc într-o familie caldă, vie, unită. Am înțeles mai bine de ce în unele parohii, după Liturghie, tinerii sunt invitați să rămână pentru un pahar de suc și o prăjitură: comuniunea se încheagă într-un mod anume în astfel de momente. Sora mea, care lucrează la o firmă importantă de profil informatic, îmi spunea că săptămânal firma organizează petreceri pentru angajați: motivul este evident - creșterea comuniunii între angajați, a sentimentului de apartenență la ceva comun. Prietenul meu italian mi-a spus că în vremea când lucra la Roma venea săptămânal în acel loc: îl înțeleg... Mi-aș dori să fie și la noi astfel de locuri: după acea seară, găsesc orice restaurant, oricât de select, ca fiind rece.

* * *

Să mă întorc însă la congresul abia amintit mai sus, și să accelerez căci deja sunt prea multe rânduri. Am participat la un congres despre Internet, cu participare creștină din mai multe țări europene. Au fost conferințe interesante, mărturii interesante, vizite prin Roma interesante... dar eu cel mai mult am gustat mesele! Abia așteptam aceste momente: așezându-ne aleator la mese, niciodată nu aveam aceleași persoane în lateral - și de aici sursă infinită de discuții. De fiecare dată în câteva minute conversația se încingea: "sorbeam" unii de la alții informații. Ascultam fiecare fascinați situația diferitelor Biserici din diferite țări, despre probleme diferite, despre situații diferite, despre tot felul de minunății: la amiază de la un danez, seara de la un german, a doua zi de la un finlandez, ș.a.m.d. Desigur, și ei erau interesați de România (să vă spun că se minunau că avem aeroporturi? mai bine nu, să nu vă enervați!). Din discuții se nășteau proiecte... dar și multe râsete.

Eram la mese tot felul de creștini (catolici și din diverse ramuri reformate), dar diferențele dintre noi nu deranjau, ci erau sursa bogăției ce o simțeam în acele momente. Nici bucatele și nici fascinația "străinătății" nu erau elementele ce ne uneau. Nici măcar Internetul, deși toți eram "fani" ai acestui spațiu virtual. Era dorința reciprocă de deschidere, de dăruire, de împărtășire... Cristos era acolo. Iar eu nu știam ce să regret: că aceste mese nu puteau ajunge până la comuniunea deplină, în care să ne împărtășim din același Trup și Sânge? Sau invers: că Liturghiile noastre au pierdut această dimensiune de cină, de comunitate reunită în jurul unei mese, că în loc să stăm unul lângă altul la o masă, stăm pe niște scaune privind spatele credinciosului din față?

* * *

Poate pentru unii rândurile de mai sus sunt doar rânduri de jurnal, ale unui exuberant excursionist la Roma. Dacă însă veți regăsi printre rânduri gânduri profunde, de "rumegat", înseamnă că v-am împărtășit ceva din hrana primită în Cetatea Eternă. Cristos nu a ales să rămână alături de noi sub formă de metal spiralat, nici sub formă de vapori de apă: ci sub chipul pâinii și al vinului. Chiar dacă astăzi a devenit o ceremonie sofisticată și programată punct cu punct, la origini Liturghia a fost o masă, o cină, iar ostia o pâine din care se rupea cu mâna. Mâncatul este o chestiune esențială pentru om. Ești ceea ce mănânci, spun unii. Noi ce mâncăm? Și oare nu cumva numai cu gura mâncăm?

Radu Capan
www.capan.ro

Notă:
[1] Italienii au fost chemați în 12 și 13 iunie a.c. la un referendum național privind experimentele pe embrioni și fertilizarea asistată. Biserica Catolică i-a îndemnat pe credincioși să nu meargă la vot. Doar 25,9% din populația Italiei s-a prezentat la referendum, care astfel a fost anulat.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire