pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Copiii noștri nu-s ai noștri
- 2 iunie 2005 -

S-a întâmplat exact acum o săptămână. Joi după-amiaza am ieșit cu soția și cu cei trei copii la cumpărături. Am ales să mergem la un magazin nu tocmai aproape, dar la al cărui parter sunt un măgar, un cangur, o mașină și un vapor, toate mecanice, pe care te poți urca contra unei fise, pentru câteva minute de zgâlțâială. Teodora și cu Matei au fost ca de obicei în culmea fericirii. Peste câțiva ani va veni și rândul Ștefaniei, acum, la o lună și ceva, prea mică pentru astfel de distracții. Când să ieșim din magazin, soția mi-a spus că merge cu Teo după un suc. Eu cu Matei am pornit spre ieșire. Galant, Matei s-a luptat cu ușa să mi-o țină deschisă, în timp ce eu ieșeam cu căruciorul cu Ștefania. Odată ieșit, am văzut în față, la 2-3m, un chioșc de ziare: l-am lăsat pe Matei în spate, să închidă ușa magazinului, iar eu m-am apropiat de chioșc, atras de niște reviste (dacă este necesar, iată și profilul lor: pentru copii). Nu m-au convins, așa că după câteva secunde am ridicat ochii de pe ele și mi-am întors capul după Matei: nu mai era...

M-am uitat în zonă... M-am dus cu căruciorul până la colț, să văd dacă nu se ascunde după. M-am dus la celălalt colț al magazinului: nimic... M-am uitat după tarabe, și tot nimic... Între timp soția a ieșit cu Teo din magazin, și i-am dat vestea pe care nu credeam că i-o voi da vreodată: "Oana, l-am pierdut pe Matei!" Ce a urmat? Cea mai groaznică experiență a vieții noastre: timp de mai bine de o oră ne-am pendulat pe lângă magazin, în magazin, la locurile de joacă dimprejur, pe la magazinele de lângă. Și nimic... Nimeni nu văzuse nimic. La patru anișori, băiatul nostru nu era genul care să facă astfel de năzdrăvănii. Băiat moale, nu ar fi trecut singur strada, nu s-ar fi aventurat singur nicăieri. Scenariile năvăleau în mințile noastre, dar toate păreau improbabile. Cu mâna pe telefonul mobil, stăteam în dubiu dacă să sunăm la poliție, sau să mai așteptăm. În cele din urmă Ștefania a început să scâncească: era vremea mesei. I-am spus soției să se întoarcă acasă cu Teo și cu cea mică, eu urmând să rămân la locul "dispariției". Dacă prin vreo minune Matei mersese acasă? Era ultima noastră speranță, ce ne despărțea de drama în fața căreia toți spun: "Nu credeam să mi se întâmple tocmai mie!"

După un sfert de oră am sunat-o pe Oana. Tocmai ajunsese în fața blocului: "Este aici!", mi-a spus, punând punct poveștii, înainte să devină tragică. "Am crezut că ați plecat acasă...", i-a spus Matei. Pierzând pentru câteva secunde contactul vizual cu mine, Matei a luat ultima decizie la care noi ne-am fi gândit: de a porni singur, pe lungul drum spre casă, trecând chiar și strada...

* * *

Un predicator spunea odată că copiii dovedesc că sunt mari atunci când fac lucruri pe care nu le-au mai făcut până atunci. Când trec de anumite praguri ale vârstei, ei simt nevoia să facă ceva ce nu au mai făcut până atunci, pentru a marca această trecere. Și Isus, spunea predicatorul, a făcut așa ceva: la 12 ani a făcut ceva ce nu mai făcuse până atunci, dându-le mari emoții părinților... Aceștia s-au temut că l-au pierdut, dar totul s-a sfârșit cu bine. Chiar dacă noi nu l-am pierdut pe Fiul lui Dumnezeu, doar pe fiul lui Dumnezeu (la fel de fiu ca mine, și ca tine, și ca orice ființă umană), am avut parte împreună cu soția de o experiență similară. Și uite așa, încă un pasaj evanghelic prinde o cu totul altă lumină prin prisma propriei experiențe.

Astfel de experiențe nu sunt desigur singulare, iar uneori cunosc forme mai dramatice. Îmi amintesc de mărturia unui tată care povestea despre întoarcerea acasă dintr-o mini-vacanță cu familia, cu mașina pe care el o conducea. La un moment dat, o roată a explodat: în câteva secunde mașina a părăsit șoseaua și s-a dat peste cap de câteva ori. Când mașina s-a oprit, și-a întors privirea în spate: toți erau relativ bine, exceptând mici sângerări. Bărbatul a suferit un șoc: dintotdeauna a considerat că rolul său, de tată, este să își apere familia de orice nenorocire... iar acum a fost la un pas de a o pierde. Dimensiunea de protector al familiei se năruise. Doar credința l-a ajutat să depășească momentul, să înțeleagă că familia nu este un bun pe care el, din puterile lui, să îl poată apăra. Uneori este nevoie de experiențe dure pentru ca să înțelegem că nu suntem conducători, stăpâni sau programatori nici măcar ai existențelor proprii. Și atunci singura soluție este abandonarea în Domnul... doar cedând controlul ei providenței divine, o vom putea controla cu adevărat.

Departe de mine gândul că trebuie să ne trăim fără responsabilitate viața, că o controlează Domnul. Ar fi ca și cum la cuvintele lui Isus "Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi" (Matei 10,39), am spune că sinuciderea din dragoste pentru Domnul ne deschide raiul. Concluzia nu este nici că de acum Matei poate merge singur și cu trenul, și nici că de acum Matei fără lesă nu mai iese din casă. Nu. Nu s-a schimbat mare lucru în modul nostru de a-l trata pe Matei (desigur că acum sunt mai atent să nu ies din raza lui vizuală). S-a schimbat însă modul în care îl vedem pe Matei. Dar mai ales s-a adâncit în noi, părinții, frumusețea unei expresii auzită de la un preot greco-catolic, care s-a prezentat la o întâlnire cu cuvintele: "la noi în familie, Dumnezeu are trei copii". Cu adevărat, Dumnezeu are în familia noastră trei copii. Sunt ai Lui. I-am primit în dar, și îi creștem după puterile noastre. Ei nu sunt proprietatea noastră.

Este o experiență dificilă acceptarea acestui adevăr. Când se nasc, depind total de noi. O vedem acum aceasta, pentru a treia oară, cu Ștefania: nu poate mânca, nu se poate deplasa, nu se poate îmbrăca... nimic fără noi. Dar copilul apoi crește, și unde până atunci îți stătea tot la piept, deodată îl vezi pe geam, jucându-se afară. Și unde până atunci nu vă despărțeați decât pentru câteva ore, deodată pleacă la bunici pentru câteva zile. Și unde până atunci nu știa decât cuvintele pe care tu îl învățai, deodată vine acasă cu cuvinte noi... mai apoi cu experiențe noi... cu cunoștințe noi... Această istorie a "independentizării" continuă până când într-o zi se duce la casa lui. Și ce poate fi mai jenant decât să mergi la casa ta încă cu cordonul ombilical atârnând de tine: dacă nu te-a strâns de gât la naștere, o poate face acum... Ne iubim copiii la nebunie, dar ne dorim din inimă să nu uităm niciodată că nu îi creștem pentru noi, ci pentru Dumnezeu, că nu sunt un segment din noi, ci au propria viață, că înainte de a fi copiii noștri, sunt copiii lui Dumnezeu, care le-a dat bunul cel mai de preț: sufletul.

* * *

Un copil a fost întrebat de un preot la ora de religie: "Tu știi cine te-a făcut?" Copilul a stat puțin să se gândească, apoi a spus: "O parte din mine a făcut-o Dumnezeu". Preotul a rămas descumpănit, și l-a întrebat pe copil: "Cum adică, 'o parte'?" "Ei bine, Dumnezeu m-a făcut mic, mai departe am crescut eu." Nu suntem produsul societății, nici al epocii, nici al confesiunii religioase, nici măcar al părinților noștri. În timp ce toate acestea ne pot influența, nu ne pot totuși determina. Suntem produsul propriilor noaste decizii. "Mai departe cresc eu" este o sarcină de-o viață. Este o sarcină pe care am de gând să le-o transmit și copiilor mei, furnizându-le hrana necesară - dincolo de materia biologică, evident - atât cât îmi stă în puteri, și indicându-le mereu spre Dumnezeu, cel care le-a fost Creator, iar acum le este Colaborator la existențele lor.

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire