pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Oac, oac! Muu, muu!
- 26 mai 2005 -

Zilele trecute, într-un moment de relaxare, m-am uitat pe canalul Animal Planet: era o emisiune făcută într-un stil foarte amuzant, probabil pentru copii, scopul fiind stabilirea celui mai mare mâncător dintre animale. Am aflat lucruri interesante, precum că balena, cât este ea de uriașă, nu poate mânca lucruri mai mari decât un grepfrut. În fine, după trecerea în revistă a câtorva candidați cu apetit mare, câștigătorul a fost... o broască. Dacă nu greșesc, era vorba de broasca-bou (bullfrog): aceasta are în cerul gurii un șirag de "dinți" care îi permit o bună capturare a prăzii. Ce înseamnă pradă pentru această broască? Aici vine comicul: cam orice mișcă în fața ei. În emisiunea despre care vorbesc, o astfel de broască-bou a prins în gura ei mare o altă broască-bou, cam de aceeași dimensiuni cu ea. Evident, nu o putea înghiți, dar nici să îi mai dea drumul, datorită șiragului de "dinți" care fixează un sens unic al hranei: înspre stomac. Ce a făcut în final broasca? Nu știu. Probabil a murit, proasta de ea, blocată cu surata în gură. O moarte "demnă" totuși, cu lauri pe cap, căci a fost declarată de emisiune "cel mai mare mâncător".

* * *

Cred că nu este zi în care edițiile de știri sau ziarele să nu vorbească/scrie despre câte un corupt din cercuri înalte, fie prezentând acuze ce i se aduc, fie prezentând chiar arestarea respectivului. Mulți dintre ei au pornit de jos, până când la un moment dat au dat de bani, sau banii de ei. Alții au pornit direct dintr-o bunăstare financiară. Dar și unii și alții au în comun pofta aceasta nebună ce se naște, de a avea bani tot mai mulți, și mai mulți, și mai mulți... Îmi este greu să pricep când ai salariu de o mie sau de cinci mii sau de zece mii de euro pe lună, cum poți să vrei mai mult? Și totuși, vedem că se poate. Din păcate, pardon, din fericire, nu am experiența unui astfel de salariu lunar, dar impresia mea este că acești oameni ajung asemenea broaștei-bou: capacitatea lor de înghițire a crescut, nu îi mai satură nimic, și prind în gură tot ce mișcă. Iar dinții din cerul gurii îi fac să nu mai poată da drumul la pradă, și uite așa, în prostia lor, din gură le iasă ditamai fraudele, dar ei cred că nu îi vede nimeni. Și prada mare le devine sentință de pușcărie...

Nu numai banul te poate face broască-bou - sau și broască, și bou? - ci și puterea, dorințele sexuale, băutura ș.a.m.d. Odată ce acestea iau conducerea vieții noastre, devenim nesățioși, lacomi, avizi... Vrem tot mai mult și mai mult. Până și românul mediu dă în această dambla la marile sărbători religioase, la Paști și Crăciun, când nimic nu îl mai satură de mâncare, pentru a ajunge apoi la spital. Dar în fine... Să nu credeți că m-am pus pe scris pentru a-i judeca pe ceilalți. Adevărul este că broasca-bou m-a făcut să mă gândesc în primul rând la mine... Pentru că am și eu hiba mea, iar numele ei este: munca.

Unii dintre prieteni îmi spun adesea: "Nu știu cum reușești să le faci pe toate!" Iar eu de regulă le răspund: "Cu mari costuri!" Și nu mă refer la costuri materiale. Ceea ce pentru unii poate pare un merit de-al meu (de a menține atâtea situri, fiind în același timp tatăl a trei copii) este de fapt un fel de viciu: sunt dependent de muncă... Îmi amintesc cum uram vacanțele: era atâta timp liber! Luam adesea manualele pentru anul următor: evident că nu pricepeam prea multe, dar aveam o ocupație. Nu am fost niciodată prea sociabil, așa că printre cărți mi-am petrecut mult timp. Până când am avut norocul să intru într-un grup de tineri conduși de un preot, iar patima mea de a face ceva a luat altă formă: a activismului în Biserică. Liceul și facultatea mi-au adâncit pasiunea pentru informatică, așa că după terminarea școlii m-am hotărât să îmi folosesc cunoștințele pentru Biserica ce mi-a deschis ochii spre credință. Aceasta este pe scurt o istorie a dependenței, în care m-am "îmbogățit" gradual cu tot mai multă muncă.

Cel mai bine îmi dau seama de acest aproape-viciu al meu atunci când, în mod rarisim, plec în concediu. Primele zile sunt groaznice: degetele mele caută tastatura, iar creierul vrea să analizeze idei, să rezolve probleme... Mai îmi dau seama de patima mea atunci când fetița cea mare roiește pe lângă mine, pe la calculator, și îmi spune: "tati, după ce termini cu știrile te joci cu noi?" În sufletul ei știe că eu nu termin niciodată cu știrile, cu lucrul la calculator, dar speră... Aseară nu aveam încă încheiată ediția de știri (pentru Catholica.ro), dar, situația fiind puțin tensionată în casă, am făcut totuși ceva ce nu mă caracterizează: i-am propus soției și celor doi copii mai măricei să ne jucăm "Sus-jos". Am dat cu zarurile, ne-am distrat, am urcat ba am coborât pe tablă, și a fost un final frumos de zi. Înainte să meargă la culcare, băiețelul m-a întrebat: "da' tati, mâine ne mai jucăm?" Doar eu știu cum îmi simt inima în acele momente, știind că familia tânjește după atenție, iar eu sunt în continuu absorbit de muncă. Acesta este tristul adevăr: chiar dacă unora le pare meritoriu ce fac, este rodul, în parte cel puțin, al unui viciu. Sunt o broască-bou cu un mare apetit de proiecte: cred că mi-ar trebui multe sute de ani pentru a pune în practică tot ce visez să fac... Și alte mii de ani pentru a da familiei timpul pe care l-ar merita... Sper doar să nu mor cu munca în gură și cu laurii atâtor situri realizate.

Știu că nu sunt singurul dependent de muncă. Văd în jurul meu că sunt tot mai mulți cei care lucrează de dimineața până seara, fie că au o singură slujbă sau două. Pe vremuri românul lucra de la ora 7AM la ora 3PM. La ora 3 sirena era trasă iar muncitorii părăseau fabrica pentru o după-amiază fără muncă. Astăzi granița între birou și casă devine tot mai neclară, pentru că tot mai mulți își continuă munca acasă. De fapt biroul devine un concept tot mai ne-spațial. Celularul și calculatorul portabil fac să nu mai poți vorbi de un spațiu clar delimitat al locului tău de muncă: oriunde le ei cu tine, este biroul tău. Acum vreo două săptămâni am mers cu un prieten în oraș: pe drum a răspuns la vreo cinci apeluri și a dat vreo alte zece telefoane. Cu câțiva ani în urmă, mersul în oraș ar fi fost un timp mort, dar astăzi până și umblând pe străzi poți rezolva afaceri, ca și cum ai fi la birou. Previziunile sunt triste: minunățiile IT vor transforma în curând întreaga lume într-un birou...

* * *

OK. Acum din păcate trebuie să mă opresc. Am ceva de lucru (evident), dar poate revin săptămâna viitoare... Oac, oac! Muu, muu!

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire