pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Revolta împotriva stomacului
- 19 mai 2005 -

Un om a fost odată scena de desfășurare a unui neobișnuit război. Mâinile, picioarele, gura și creierul lui s-au hotărât să se revolte împotriva stomacului. "Nu ești bun de nimic, leneșule!", au zis mâinile. "Noi lucrăm toată ziua, săpăm, ridicăm, tragem, mutăm lucruri. Seara ajungem pline de tăieturi și bătături, ne dor încheieturile, și suntem pline de praf. Între timp, tu stai doar, molfăind mâncarea." "De acord!", strigară picioarele. "Gândește-te cât de umflate ajungem noi seara, umblând de colo până colo. Tu doar te umpli cu mâncare, porc lacom, pentru ca noi să cărăm mai mult." "Bine ziceți!", spuse gura. "De unde crezi că îți vine toată mâncarea? Eu sunt cea care o mestec, și pe când o termin de mestecat, tu o tragi spre tine. Ți se pare cinstit?" "Dar de mine ce zici?", întrebă creierul. "Crezi că este simplu să fi aici, sus, să te gândești de unde să asiguri masa următoare? Și nu primesc nimic pentru toate eforturile mele." Una câte una, toate părțile trupului se plânseră împotriva stomacului, care însă nu răspundea.

"Am o idee", spuse la un moment dat creierul. "Haideți să ne revoltăm împotriva leneșului de stomac, și să nu mai lucrăm pentru el." "Excelentă idee!", au spus celelalte organe. "O să te învățăm cât de importanți suntem, porc nerușinat. Atunci poate o să lucrezi și pentru noi." Atunci toate s-au oprit din lucru. Mâinile au refuzat să mai ridice obiecte. Picioarele au refuzat să mai umble. Gura a promis că nu va mai mesteca nimic. Iar creierul a jurat că nu va mai veni cu nici o idee strălucitoare. La început stomacul a chiorăit puțin, pentru că îi era foame. Dar mai apoi a tăcut. Spre surprinderea sa, omul și-a dat seama că nu mai poate umbla. Nu mai poate prinde nimic cu mâna. Nici măcar să deschidă gura! Așa că omul a început să slăbească, să se îmbolnăvească. Zilele treceau și nu se mai întâmpla nimic. Mâinile, picioarele, gura și creierul erau tot mai slăbite. Se gândeau că după ce vor începe revolta îl vor mai lua la zeflemea pe stomac, dar nu mai aveau putere să facă așa ceva.

La un moment dat s-a auzit o voce firavă: "Poate am greșit cu toții!" Era inima. "Am presupus că stomacul ar trebui să lucreze independent, singur." "Și eu mă gândeam la fel", a murmurat creierul. "Este adevărat că el primește toată hrana, dar se pare că el ne-o întoarce aproape toată înapoi." "Ar trebui să ne recunoaștem greșeala", a spus gura. "Stomacul lucrează la fel de mult ca mâinile, picioarele, creierul și dinții din mine." "Atunci să ne întoarcem la muncă", au spus toate deodată. Și omul s-a ridicat. A putut umbla, lucra, mesteca, iar creierul a început să gândească tot mai clar. S-a simțit mult mai bine. În timp ce mânca să se întremeze, organele și-au spus între ele: "Să ne fie învățătură de mine. Sau lucrăm toate împreună, sau nu va merge nimic."

* * *

În prima Epistolă către Corinteni, cap. 12, Pavel ne propune o imagine asemănătoare, pe care desigur o cunoaștem cu toții, în care imaginează tot o revoltă: "Nu poate ochiul să zică mâinii: n-am trebuință de tine; sau, iarăși capul să zică picioarelor: n-am trebuință de voi." Alegerea trupului omenesc pentru a exprima anumite adevăruri pare desigur o cale potrivită pentru noi, căci cum am putea să nu înțelegem, când cu toții avem trup?! Cu toate acestea, realitatea pe care o mărturisim este că piciorul poate lucra singur, mâna poate lucra singură, gura poate lucra singură, ș.a.m.d. Împreună formăm un Trup, al lui Cristos, teribil de sfâșiat, cu Biserici și culte care se resping reciproc, și uite așa apare mutantul cu zeci de capete, mâini, picioare... Vai și amar de acest Trup! Și ca și cum certurile de la nivel înalt nu ar fi de ajuns, și noi, celulele, ducem o viață cu accentul mutat de pe "noi" pe "eu". Eu, ca persoană, sau ca grup, sunt cel care contez. Și totuși, nu putem trăi separat. Ce bine simțim aceasta când eu-căile-ferate, sau eu-poșta, sau eu-salubritatea intră în grevă. Deodată descoperim că nu suntem chiar așa de independenți, ci de-a dreptul inter-dependenți. Probabil faptul că lecția trupului nostru este prea sub nasul nostru este chiar cauză a faptului că nu pricepem suficient de bine: nu putem trăi unii fără alții, nu ne putem ignora și cu atât mai mult războii unii împotriva altora.

Și dacă revolta celor din sistemul poștal a trecut cu bine, există o revoltă pe care eu o simt tot mai acut, și sunt sigur că nu sunt singurul. Simt o revoltă aprigă în sânul Bisericii: credincioși care nu mai vin la biserică, fie că nu îi interesează relația cu Dumnezeu, fie că cred că pot rezolva totul direct, fără "intermediari", chiar și spovada; preoți care confundă turma de oi cu cea de capre sau de vite; păstori cu "delicatețea" ciobanului; Ierarhi mulțumiți cu relații de suprafață cu laicii, acționând mai mult ca președinți, decât ca tați; persoane consacrate și clerici care plesnesc de auto-suficiență. Da, în Biserică s-a pornit o revoltă a organelor care cred că pot funcționa singure, fie ignorându-le, fie comportându-se cu superioritate și aroganță față de celelalte. De fapt de ce spun "s-a pornit"? Probabil sunt eu prea tânăr, dar cred că revolta aceasta este atât de veche cât Biserica, o vicleană luptă internă, condusă de un șarpe poliform. O revoltă tăcută, tocmai pentru că părțile sunt prea sleite, prea slăbite, crezând că pot să meargă înainte separat... sau prea absorbite de propriul drum?

Nerecunoașterea problemei este de multe ori problema cea mai mare. Probabil faptul că am trei copii mă face acum mai speriat de viitor, mai sensibil la revolta ce macină societatea și Biserica. Gândul de a-i da la școală mă cutremură, când știu că acolo vor fi rapid introduși în tainele sexualității, expuse de câte un plod vulgar sau de un cadru didactic "modern". Mă întreb cum va decurge formarea lor într-o societate în care se citește tot mai puțin, în care revistele de scandal, cu multe poze, sunt pe primul loc la "lectură". Și oare ce Biserică vor găsi copiii mei peste câțiva ani? Nu ca ziduri, că din'astea se tot înalță tot timpul. Devine un sport construirea de biserici, iar preoția tot mai mult un serviciu cu șase zile libere și una de lucru: duminica. Dar ce comunitate vor găsi ei? Sau vor găsi doar clădiri goale? Am impresia, privind spre Biserică (desigur, mă limitez la plaiurile noastre), că este absorbită de tot felul de lucruri urgente, care nu lasă spațiu lucrurilor importante. Și știți ce? Aproape sigur că nu e doar o impresie ;).

Desigur, nu pot uita că Isus l-a asigurat pe Petru că "porțile iadului nu vor birui" Biserica. Cu atât mai mult, sper că nu o vom "birui" noi! Cred că trebuie să ascultăm Inima, care, cu o voce slăbită, ne spune că greșim; că de fapt trebuie să lucrăm împreună; că Biserica nu înseamnă Episcopul și atât; că credinciosul de rând nu este doar un "beneficiar" de servicii (liturghii, parastase, botez ș.a.), ci trebuie să fie și un "furnizor" de servicii. Cu toții trebuie să fim slujitori ai lui Dumnezeu, conduși de Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu. "Să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele" (1Cor 12,25). Trezirea!!! Nu poate fi trup format doar din picioare. Nici societate formată doar din poștași. Precum nici Biserică formată doar din Episcopi, sau doar din preoți, sau doar din călugări, sau doar din credincioși. Cu umilință îmi permit să închei: Cine are urechi de auzit, să audă!

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire