pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Delicatețea tăciunelui
- 14 aprilie 2005 -

Un preot paroh a auzit odată că unul dintre credincioșii săi și-a anunțat prietenii că nu va mai veni la biserică. Argumentul său era unul binecunoscut: poate comunica cu Dumnezeu la fel de bine, afirma el, și în mijlocul naturii, ca între zidurile bisericii. Era iarnă, iar preotul s-a gândit să îl invite la el acasă. Cei doi s-au așezat în fața șemineului și au început să vorbească, de toate, dar nu despre frecventarea bisericii. După câtva timp, preotul a luat cleștele de lângă șemineu și a prins cu el un cărbune, pe care l-a scos din foc. A pus apoi tăciunele aprins pe cimentul din fața șemineului. Amândoi îl priveau în tăcere, observând cum acesta începe să nu mai ardă, devine cenușiu, se stinge... în timp ce ceilalți din șemineu continuau să ardă. Lecția tăcută a preotului nu a trecut neauzită. După câteva minute de tăcere, bărbatul a ridicat ochii, l-a privit pe preot și i-a spus: "Ne vedem duminică la biserică."

* * *

Când am citit această scurtă povestioară cu tâlc, am rămas puțin descumpănit, neînțelegându-i mesajul. M-am luminat apoi înțelegând lecția tăciunelui singuratic, care, de unul singur, nu poate să facă un foc, ci se stinge rapid. Și dacă unii ar fructifica povestioara în primul rând pentru a sublinia importanța mersului la biserică, eu aș dori să evidențiez alte două idei. Prima ar fi nevoia noastră de comuniune. Acum câteva săptămâni, într-o sâmbătă, profitând de soarele de afară, mi-am luat copiii la o plimbare în centrul orașului. Urcând în troleu, ne-am așezat pe scaune, trezindu-ne imediat chestionați: "Unde mergeți?" Un bătrânel din fața noastră ne privea curios. Copiii i-au răspuns, au urmat noi întrebări, am mai răspuns și eu... și am ajuns la un dialog în toată regula. După câteva stații am coborât, lăsându-l pe bătrân în troleu. Copiii m-au întrebat: "Da' cine era?" "Nu știu", le-am răspuns. "Cu siguranță un bunic ce nu are nepoții lângă el, și care nu are cu cine vorbi. Așa că s-a bucurat să poată vorbi cu noi." În fine, câteva zile mai apoi, ieșind de la serviciu, o bătrânică mă salută. Am salutat-o și eu, scormonindu-mi memoria, poate îmi amintesc cine este. M-a rugat să o ajut să își tragă vesta pe spate. Singură fiind, nu avea cine să o ajute să își ia vesta, dar nici nu avea cu cine povesti... așa că a ieșit în stradă! M-am trezit în câteva minute angrenat într-o discuție despre fetele ei, despre meseriile lor, despre cât sunt de realizate.

Acestea sunt însă excepții. Probabil ca și Dvs, prefer ca pe troleu fiecare să își vadă de ale lui, să fim străini unul de altul. Și tot ca și Dvs, îmi schimb direcția când văd în zare câte un singuratic ce abia așteaptă să prindă în plasa lui pe cineva care are câteva minute să îl asculte. Activismul care ne etichetează existența ("iartă-mă, sunt ocupat") a devenit un aprig dușman al comuniunii. Relațiile noastre umane sunt tot mai de suprafață, până acolo încât familia, locul de muncă, societatea în sine, nu mai sunt niște comunități în sensul clasic, creștin, ci niște sume reci de organisme biologice, de indivizi. Mutând accentul de pe familie pe individ, societatea subminează constant conceptul de comunitate, de comuniune. Așa se face că nu sunt singuri doar bătrânii, ci fiecare dintre noi. Când avem o greutate la cine apelăm? La comunitatea parohială? Hai să fim serioși! Mi se pare, și să dea Domnul să mi se pară doar, că pierdem pe zi ce trece tot mai mult capacitatea de a ne conecta unii cu alții la un nivel profund. Și uite așa, devenim o societate a tăciunilor în stingere, o societate de oameni cenușii la față, și la suflet.

De fapt, se pare că ne-am întors în epoca de piatră. Sateliții ultrasofisticați și hainele din fibre sintetice sunt doar aparența. În fapt, nu știm să comunicăm decât urlând, impunându-ne punctul de vedere. Dacă celălalt nu răspunde după cum vrem noi, punem mâna pe un "os de dinozaur" și lovim. Aceasta este "civilizația" noastră. Săptămâna aceasta am comandat o carte prin Internet. Am primit un email scurt și sec: "comanda minimă 150.000 lei". Am răspuns cerându-mi scuze și solicitând încă o carte, pentru a depăși pragul minim. Nu mi s-a răspuns. Am mai scris încă o dată, rugând confirmarea. Am primit din nou un răspuns concentrat: "comanda se va expedia" - fără introducere, fără încheiere. Uau! Cuvintele "Bună ziua" să fi dispărut din limba română? Desigur că nu. Doar că nu mai știm comunica. Nu mai știm ce înseamnă politețea, angajamentul, dedicarea, mângâierea, slujirea, sacrificiul... Nu mai știm să interacționăm unii cu alții. Nu mai știm să formăm cu ceilalți o comunitate reală, fundamentată pe iubirea semenului, în care interesele noastre să fie conjugate cu interesele celorlalți, în care să ne pese cu adevărat de cel de lângă noi... Și totuși, situația nu este pierdută. Cărbuni cu două picioare, și cu cap, avem atâtea ocazii să ne "întoarcem" - dincolo de sensul fizic, al deplasării - în comunitate și în comuniune. Chiar și nebunul de pe stradă a cărui poftă de dialog urlă a singurătate, este o astfel de ocazie.

* * *

În fine, m-aș opri în ultimele rânduri la ceea ce pe mine m-a impresionat cel mai mult la povestioara de mai sus: delicatețea extraordinară și forma neașteptată a mesajului ei. Mult timp după ce am citit povestioara m-am tot minunat cum un tăciune cenușiu a putut să comunice o lecție atât de profundă, încât să producă într-un om o schimbare de 180 de grade. O mustrare, pe orice ton ar fi folosit preotul, aproape sigur că nu l-ar fi ajutat. Dar Domnul a găsit să inspire o "predică" mai deosebită. De nenumărate ori de fapt Domnul ne vorbește prin întâmplări ale vieții. În ultimele 30 de reflecții pe care le-am semnat, ajungându-l din urmă - numeric doar - pe respectabilul meu predecesor, pr. Iosif Dorcu, am încercat tocmai acest lucru: să scot din ceea ce am citit, am auzit și mi s-a întâmplat, lecția de la Dumnezeu. Am fost norocos căci, cu gândul că trebuie să scriu aceste reflecții, am fost mai atent la mesajele "ascunse" din jurul meu, mai atent la a descoperi urmele lui Dumnezeu într-o existență în lume, nu în mănăstire. Mă consider astfel cel mai câștigat din aceste treizeci de reflecții. Drept pentru care vă mulțumesc foarte mult.

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire