pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Moștenire de la Papa
- 3 aprilie 2005 -

Duminică, 3 aprilie, ora 24

Acum câteva zile a murit "unchiu' Eugen"*, atât de drag celor doi copii ai noștri (6 și 4 ani). Am ezitat să le dăm știrea seara, neștiind cum vor reacționa. A doua zi, când i-am scos de la grădiniță, le-am spus. S-au uitat puțin la mine, apoi au continuat să se îmbrace. Am rămas uimit, i-am întrebat dacă au auzit ce le-am spus, mi-au confirmat că da, și că știu că Isus îl iubește pe unchiu' Eugen, care a fost închis de "răii de comuniști"... și gata. Abia au trecut câteva zile, și un alt membru al familiei noastre a dispărut: Papa. Aseară erau culcați deja, așa că le-am spus dimineața. Similar: au stat puțin descumpăniți, după care și-au reluat activitatea. Hmmm... copii insensibili?!

De fapt în spatele "insensibilității" informațiile erau procesate. Gândurile le mergeau înspre cei doi, iar momentele puține în care mai scăpau la televizor au contribuit și ele la explozia ce a urmat. Înainte de a se culca în seara aceasta, fetița a cerut să asculte CD-ul de muzică scos acum câțiva ani de Papa - de când era mică, muzica acestui album o liniștea... doar că acum... La un moment dat s-a pus pe plâns. "Mi s-a făcut dor de Papa", ne-a spus. Am oprit muzica, dar conexiunile începeau să iasă la iveală cu repeziciune. Imaginea cu Papa aplecându-se să sărute pământul, la coborârea din avion, - dintr-un promo la unul din canalele tv - ea a asociat-o cu o cădere și cu moartea acestuia. "Nu așa a murit! A murit în pat, liniștit, și a mers la Domnul!" Nu s-a calmat însă: "De ce l-a împușcat omul acela așa de aproape?" Altă imagine, probabil alt promo. "Dar atunci Fecioara l-a salvat, stai liniștită!" A continuat însă să plângă, amintindu-și imaginea difuzată astăzi cu Papa: parcă dormea, doar că era un altfel de somn. Și cum un singur plâns nu era de ajuns, nu după mult timp s-a pornit și băiatul: "Mi-e dor de unchiu' Eugen"... Într-un final am făcut o decadă de Rozariu, s-au potolit, iar acum dorm...

* * *

Acum vreo 24 de ore, plângeam noi... Nu am crezut că va fi așa. Credeam că "iminența" de câteva zile a morții Papei mă va face să mă obișnuiesc cu gândul, iar când se va întâmpla mă voi așterne rapid să fac știrile, ca un jurnalist (ce nu sunt). Mi-am tot repetat: nu fi prost, acum îi este bine, a ajuns unde dorea, acolo unde cu toții dorim să ajungem - în brațele Tatălui! Degeaba, rațiunea nu reușea să bată inima, nici să controleze glandele lacrimale. Și m-am tot întrebat de ce? Sentimentalism? Din "datoria" de a-l plânge pe Papa? De fapt îl plângem pe Papa sau ne plângem pe noi? Probabil sunt multe răspunsuri, de la persoană la persoană. Pentru mine însă cred că răspunsul este că mă plâng pe mine. De cinci ani redactăm cu soția aproape zi de zi știri despre Papa și Vatican. Zi de zi respectul și iubirea noastră pentru el s-au clădit, întărit, transformându-l într-un membru al familiei. Iar acum mă descopăr că am rămas fără el. Sistemul de gândire creștin îmi este înfrânt de sentimentul uman de singurătate: mă simt părăsit, debusolat, orfan. Dar poate aceste lacrimi, pe care le vărsăm fiecare când pierdem pe cineva drag, exprimă, la un nivel mai mult inconștient probabil, și dorul inimii de fericirea veșnică, la care celălalt a ajuns, în timp ce noi am rămas aici, pelerini pe pământ. Deci s-ar putea ca durerea ce o simt și lacrimile curse să nu țină de Papa, ci - ciudată formă de egoism - de mine.

Ceva similar am regăsit însă și în reacțiile altora. De exemplu reacțiile liderilor lumii. La o lectură atentă, ele dezvăluie că aproape fiecare lider nu îl laudă pe Papa pentru ce este... pardon, pentru ce a fost, ci pentru ce reprezintă pentru ei Papa. Americanul l-a lăudat pe Papa pentru că el le-a lăudat Constituția. Regina de la Londra pentru strângerea relațiilor cu anglicanii. Liderul palestinian pentru că a apărat drepturile palestinienilor. Kofi Annan pentru că "a simțit, ca mine, că în război pierdem cu toții". De fapt mesajele liderilor lumii sunt în mare parte nu despre Papa, ci despre ei, despre țara lor, despre interesele lor. Și presa noastră a vorbit nu doar despre Vatican, ci mai ales despre faptul că România a fost prima țară majoritar ortodoxă pe care Papa a vizitat-o. De fapt, toate aceste ultime zile nu l-au avut pe Papa ca element central, ci pe noi, ceilalți. Papa a stat doar, retras, bolnav, a suferit, a făcut febră, șoc septic, iar mai apoi a murit în rugăciune. A fost un rol în umbră: nici unul dintre noi nu l-am văzut direct. Dar rolul său în umbră a scos în față alte milioane de actori. A făcut ca milioane de oameni să se roage. A rupt barierele confesionale, chiar religioase. A făcut ca până și "ateii" să urmărească cu sufletul la gură evenimentele. A făcut ca toată lumea să își alinieze pulsurile haotice la un puls unic. Pentru câteva zile, toată lumea a fost catolică (nu, nu în sensul convertirii ei); creștinătatea a fost unită - așa după cum și-a dorit.

Mi se pare extraordinar cum acest venerabil bătrân de 84 de ani a reușit - desigur, este planul divin - să facă și din moartea sa o minunată experiență mondială. Sub aparența că el ar fi personajul principal, a reușit de fapt să ne implice pe toți, făcând din noi personajul colectiv și personaje individuale cu roluri la fel de importante. Evenimentul lui - moartea -, a devenit eveniment pentru noi, a devenit sursa unor experiențe personale la care fiecare a reacționat într-un mod unic. Iar mărturiile postate în doar 24 de ore pe situl Catholica.ro arată că pentru mulți ceea ce s-a întâmplat acolo este de fapt o valoroasă experiență loco, personală.

Desigur, această fericită întorsătură nu vine din talentul actoricesc al tânărului Karol Wojtyla, ci din carisma care l-a caracterizat pe Papa Ioan Paul al II-lea. E drept, cu oamenii carismatici situația este adesea problematică: de regulă carisma îi face deosebit de atrăgători, interesanți, fascinanți. Am cunoscut astfel de persoane, clerici în speță cu carismă, care îi atrăgeau pe credincioși la... ei. Astfel că mase mari îi urmează pe acești clerici carismatici** pentru ei înșiși, nu pentru Cristos. Iar dacă ei mâine ar dispărea, "fanii" lor ar cădea într-o depresie cu risc mortal pentru suflet. Există însă și persoane carismatice, precum Papa, care atrag la Cristos, al căror gigantism spiritual nu îl blochează în spate pe Dumnezeu, ci îl descoperă. Cei care i-au urmărit îndeaproape viața, sau cel puțin au citit despre ea, au putut să se convingă că la Papa totul conducea spre Cel al cărui Vicar a fost. Dacă de astăzi deja a început să fie numit Papa Ioan Paul cel Mare nu este pentru că a trăit atâția ani pe Scaunul Sfântului Petru, ci pentru că și-a trăit viața în Cristos, într-o continuă consecvență între cuvânt și faptă, nu numai invitându-ne să facem la fel, ci și demonstrându-ne că este posibilă o astfel de viață. Papa și-a respectat angajamentul de a fi "slujitorul slujitorilor", și, dacă dăm la o parte imaginea poleită oferită de mass-media, îl descoperim ca pe un om umil dar extraordinar de puternic, prin forța care nu vine nici din bani, nici din poziția ierarhică, ci de la Cristos.

Pe Cristos Papa l-a vestit într-un mod unic: prin întreaga sa persoană, prin întreaga existență. L-a predicat credincioșilor la Liturghii, la propus lumii în discursuri, la explicat în documente... Dar pe lângă vestirea prin cuvânt, a vestit prin viața lui, prin gesturile lui, chiar și prin privirea lui. El tot a fost o predică. Am avut ocazia să îl întâlnesc o dată (ei! vedeți ce ticălos sunt?! cică reflecția este despre Papă, când de fapt ajung tot la mine), să îi fiu prezentat, să îi strâng mâna, să îi sărut inelul, să primesc binecuvântarea sa. În acele câteva secunde, mi-a aruncat o privire pe care mi-e greu să o descriu, deși îmi este pe veci vie în memorie. A fost o experiență similară uneia ce a avut loc la Reghin, cu câțiva ani înainte, când am fost cu un grup de prieteni la Cardinalul Alexandru Todea. Pe atunci Cardinalul, deși paralizat, se mai putea deplasa, dar foarte greu: la plecare a fost ajutat să iasă în capul scărilor. În forfota plecării, l-am privit. Și el mă privea... În ambele cazuri am întâlnit o privire care te pătrunde, te interoghează, te provoacă, dar nu o poți traduce în cuvinte. În ambele cazuri - este convingerea mea - între suflete a avut loc un dialog, care trebuie că are legătură cu implicarea mea de acum în Biserică. Și dacă ne gândim că Papa s-a întâlnit cu milioane de persoane, cu enorm de multe a vorbit, sau le-a atins, sau le-a privit în ochi, putem intui dimensiunea impactului pe care acest om l-a produs în sânul omenirii.

Ni l-a predicat pe Cristos. Ne-a condus, cu carisma sa, la Dumnezeu. Confirmarea acestor afirmații vom fi chiar noi, trebuie să fim noi! Pentru câtva timp, îl vom mai plânge pe Papa (de fapt pe noi); vom mai vorbi frumos despre Papa (de fapt vom vorbi despre noi). Dar după ce vom fi lăcrimat destul, după ce reacția umană va trece, inevitabil ne vom muta privirea de pe Papa Ioan Paul al II-lea pe Cristos, despre care vom vorbi, pe care îl vom mărturisi prin existența noastră, în care ne vom duce viața. Aceasta va fi dovada înțelegerii mesajului său. În ultimele zile am auzit repetat până la obsesie: "nu putem face altceva decât să ne rugăm pentru Papa". Evident, frumos gând! Provocarea așternută în fața noastră este însă mult mai mare: să transformăm Magisteriul său (înțelegând mai mult decât documentele) în principii concrete pentru viața noastră. Trecând la Domnul, Papa ne-a lăsat fiecăruia dintre noi o moștenire uriașă. A nu o fructifica este semn fie de prostie, fie de lipsă de respect. Să nu uităm deci că, după această perioadă a cuvintelor, trebuie să vină cea a faptelor. Să dea Domnul ca următorul Papă să ne ajute în chivernisirea moștenirii predecesorului său.

Radu Capan
www.capan.ro

* pr. Eugen Popa
** nu mă refer la mișcarea carismatică
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire