pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Situația este sub control!
- 31 martie 2005 -

Zilele trecute am găsit pe Internet un program trăznet! M-a atras descrierea lui: "Te-ai întrebat vreodată dacă Dumnezeu veghează cu adevărat asupra ta? Dorești să știi dacă El este acum în cameră cu tine? Atunci de ce nu descarci God Detector (Detectorul de Dumnezeu) și să afli sigur? Nu mulți știu că Dumnezeu emite radiații în banda 280-300GHz. God Detector este sensibil la toate radiațiile în această bandă și detectează vibrațiile cuantumului spațiu-timp de fiecare dată când Dumnezeu este în apropiere. Nu mai trebuie să stai în îndoială. Detectorul este ca un ceas elvețian: funcționează perfect și captează prezența lui Dumnezeu pe o rază de 100 de metri." Cool! În sfârșit un program spiritual, care îmi spune când Dumnezeu veghează asupra mea (atunci mă așez rapid în genunchi la rugăciune, ca un copil cuminte), și când nu (ura! atunci îmi pot face de cap). Nu, nu este un banc: programul există, iar dovadă este imaginea alăturată și link-ul pe care îl voi da la sfârșitul reflecției pentru cei dornici să îl descarce!

Este însă un banc, unul prost, foarte prost, să crezi că prezența lui Dumnezeu oscilează ca acul acelui program. Probabil sunt unii care descărcă programul și îl privesc îndelung, așteptând ca acul să treacă la Yes, dar acesta, culmea, va sta tot la No. Partea surprinzătoare este că atunci programul într-adevăr detectează ceva: nu că Dumnezeu nu este aproape de utilizatorul programului, ci că acela este departe de Dumnezeu.

* * *

Creștinismul nu are un Dumnezeu distant la care ne conectăm ca la Internet, ci unul care este foarte aproape de noi, căci în El "trăim și ne mișcăm și suntem" (Fapte 17,28). Așa că poate mai de folos ne-ar fi un program care să detecteze voia lui Dumnezeu! Ne-ar place, sunt sigur, să știm exact ce vrea Dumnezeu de la noi, să avem o confirmare clară - printr-un semn - dacă într-un moment anume suntem sau nu pe calea cea bună. După cum de asemenea ne-ar place să știm ce ni se va întâmpla mâine, sau altcândva în viitor, și de aceea - deși buni creștini! - tragem din când în când cu ochiul la horoscopul din ziar; sau ca surprizele în viață să fie doar plăcute, și atunci începem să purtăm rozarii, scapulare, medalioane, și altele, ca pe niște obiecte magice. Îmi amintesc că în copilărie am citit o carte de la Editura Rusă, în care se făcea apologia omului modern, ce apasă un buton în hidrocentrala din munți și tot orașul de la poale se luminează. Ce Dumnezeu!?, scria autorul bolșevic, ce Creație!?, omul modern este adevăratul dumnezeu care spune: "Să se facă lumină!" și totul se luminează. Copil mic și prost, am rămas impresionat de grandoarea "noului om". Iar de atunci tehnica ne-a adus tot felul de minunății, făcându-ne tot mai stăpâni pe universul din jur: ușa de la garaj este cu telecomandă; televizorul este cu telecomandă; ba și combinele audio și luminile din tavan sunt acum cu telecomandă. Cuptoarele cu microunde transformă munca bunicii într-o joacă: din butoane! Progresul a început să se măsoare în controlul pe care îl avem asupra universului. Și noi am ajuns desigur subiectul controlului, în sens mecanicist. Orarul de școală sau serviciu, orarul curselor de autobuz, orarul programelor de televiziune, și multe alte orare ne dictează existența și o pun ca într-un raft: Doamne ferește să se întâmple ceva cu această ordine! Nu cumva să se întâmple ceva neprevăzut, mai ales dacă este de rău! Doar că ordonarea adusă vieții nu este spre eliberarea, ci spre subjugarea ei.

Și uite așa ajung din nou la bunica mea (personaj frecvent al reflecțiilor, ca poveștile science-fiction, doar că ea este reală). Ea m-a crescut până înainte de majorat, obișnuindu-mă cu refrenul: "vai, voi ajunge eu oare...?" Mai întâi a fost: "voi ajunge eu oare să trăiesc până ajungi la liceu?" Iaca am ajuns la liceu și bunica m-a văzut. A urmat: "dar voi ajunge eu oare să trăiesc să te văd student?" Și a ajuns. "Oh, dar voi ajunge eu să te văd căsătorit?" Și a ajuns! "Ei, dar să am strănepoți, voi ajunge?" Ați ghicit: a ajuns! Aceste frământări s-au înmulțit odată cu vârsta, exprimate acum ca afirmații "sigure". "Nu voi mai prinde revelionul!" "Nu voi mai ajunge până în vară!" Au apărut și condiționările: "Dacă iese Băsescu la alegeri, am să mor!" Trăiește! Și aș putea să continui cu zeci de exemple, multe hilare. M-am obișnuit în atâția ani cu bunica și am ajuns să o și înțeleg: cu frica de moarte cu care trăiește, i-ar place să știe data exactă când va muri. Nu știu cum ar reacționa dacă ar afla cumva, printr-o viziune, această dată; m-aș îndoi că ar liniști-o. Dar știu că sufletul îi este măcinat de gândul că moartea va veni cândva, într-un moment pe care nu îl poate controla: nu știe cum va veni, unde o va găsi...

Însă nu numai moartea am vrea să o putem controla, ci și venirea vieții. Am aflat cu surprindere despre o tradiție în SUA: programarea nașterilor. De ce nașterea să fie un eveniment necontrolat? De ce să stai cu teama că mamei i se rupe apa în timp ce este pe stradă? De ce să alergi - cu mașina, evident - în mijlocul nopții prin oraș, spre maternitate? Există o soluție mai simplă: programarea nașterii de către medic și părinți la o anumită dată și oră. Poate joi tatăl este ocupat, așa că mai bine se pune pe vineri. Sau poate și mai bine sâmbătă dimineața, pe la 10: că suntem cu toții liberi, și mai este și ziua bunicului, așa că forțăm coincidența, dacă tot îi va purta numele. Nu aș ști să spun cât de curente sunt aceste practici, dar am citit mărturia unui tată, catolic, ce recunoștea că aceste nașteri îi privează pe părinți de surpriza nașterii, de bucuria pe care doar neprevăzutul o poate da. O naștere programată devine mai degrabă un punct în agendă, decât un moment binecuvântat.

Controlul asupra propriei existențe este o dorință periculoasă. Aș vrea să mă laud că eu nu fac așa, dar frecvent mă întorc butoi de nervi de la serviciu, când ceea ce mi-am propus dimineața să fac să duce pe apa sâmbetei datorită apariției multor lucruri neprevăzute. Vai și amar de cel care îmi strică programul cu vreo solicitare: are parte de o "disponibilitate" din partea mea... deloc creștină. Mă tot gândesc, poate ar trebui să schimb puțin rugăciunea "Tatăl nostru": partea cu "facă-se voia Ta" în "respecta-s-ar programul meu". Sau mai bine să mă schimb eu, să renunț la robotizarea propriei mele vieți, pentru a o lăsa în mâinile celui pe care îl recunosc ca Stăpân al ei. Și cred că acum este timpul... Numărătoarea inversă a început la noi în familie, iar al treilea copil al nostru poate apărea în orice moment... chiar și când scriu aceste rânduri. Chiar de am locui în America, tot nu am forța momentul venirii ei. Este o așteptare atât de dulce! Fiorul așteptării este sublimat de gândul la ființa pe care în curând o vom ține în brațe!

...

Este însă o mică problemă: bunica, în șirul ei de predicții, și-a spus de la începutul sarcinii că, "dacă vine o fetiță, voi muri". Conform celor spuse de medic, se pare că vom avea din nou o fetiță, așa că... privim cu optimism! Dacă de atâția ani s-a perfecționat în pariuri necâștigătoare cu moartea, bunica va supraviețui momentului în care va deveni pentru a treia oară străbunică. Nu credeți și voi?

Radu Capan
www.capan.ro

Link-ul promis: http://pages.prodigy.net/ticket2ride/programs/
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire