pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Industria jucăriilor. Industria morții
- 24 martie 2005 -

În octombrie 1995 a avut loc ultima naștere a unei ființe umane. În mod misterios, lumea și-a pierdut capacitatea reproducerii. Consecințele asupra acestei lumi fără viitor sunt grave. Școlile se închid, locurile de joacă sunt goale, iar societatea se pregătește să închidă definitiv ochii. Toți cei care suferă de vreo boală, sunt sfătuiți să se sinucidă. Afecțiunea umană, în lipsa copiilor, se întoarce spre jucării și animale... dar fără succes. Acesta este cadrul romanului "Copiii oamenilor", al scriitoarei P.D. James. Cunoscută pentru romanele ei polițiste, în lucrarea tocmai amintită ea schimbă registrul în favoarea ficțiunii, oferindu-ne astfel ceea ce unii au descris a fi "un roman pro-life involuntar". Dar oare este un roman de ficțiune?

Desigur, în societatea noastră se mai nasc încă copii. Tot mai puțini însă. Nu cu multe zile în urmă am putut citi cu toții o cutremurătoare știre: în România un sfert de milion de vieți sunt ucise înainte de a se naște. Consecințele le simțim: școlile, chiar dacă nu se închid toate, ca în romanul lui James, se împuținează totuși. Sunt și școli închise, iar în cele rămase numărul de clase se reduce de la an la an. Scăderea natalității este un import occidental, din valul mai larg al importurilor din occident - după principiul "orice vine de acolo e bun!" -, dar care, departe de a fi un dar, este o boală. Îmbătrânirea Europei este un fapt despre care tot auzim, dar bag de seamă că nu îl și pricepem. Statistici triste ne arată că acest continent pretins creștin devine tot mai musulman. Având și zece copii, familia musulmană strămutată în Europa prinde rădăcini. Dar probabil este nevoie de timp: după ce se vor occidentaliza până în măduva oaselor, și musulmanii, din țările lor de origine sau de adopție, vor deveni ca noi - agenți ai morții.

Înaintea lor au căzut pradă occidentalizării asiaticii. Japonia este poate cel mai trist exemplu, și poate locul ce pregătește terenul pentru ca romanul lui James să devină din roman științifico-fantastic unul istoric. Dintr-o societate tradiționalistă, care punea accentul pe valori umane, astăzi Japonia este o țară ce moare încetul cu încetul. Copiii sunt o specie pe cale de dispariție, natalitatea înregistrând aici cote incredibil de mici; în schimb foarte mulți mor la peste 100 de ani. Femeia japoneză a lăsat mersul umil în spatele bărbatului pentru carieră, iar căsătoria este o opțiune tot mai târziu aleasă. Societatea de aici a devenit una a singurătății: a bătrânilor fără nepoți, a adulților fără soț sau soție. Și unde putea să caute soluția problemei o țară a tehnologiei... decât în tehnologie?! Tot la câteva luni vedem pe la știri câte o invenție care, departe de a fi amuzantă, strigă a disperare. Mai întâi au fost pernele în formă de braț masculin, pe care femeile le-au cumpărat în cantități uriașe, pentru ca seara, la culcare, să aibă senzația că se cuibăresc în brațele unui bărbat, care le protejează... Mai apoi a venit și replica, o altă pernă ce oferă senzația bărbaților că se culcă pe poala unei femei. Desigur, perna este disponibilă cu fuste în diferite culori!

Maximul de barbarie sufletească a sosit însă acum câteva luni, cu noua jucărie numită Yumel (de la cuvântul japonez "yume", însemnând vis). Această păpușă, de 37 de centimetri și 80 de dolari, este asemenea unui băiețel de câțiva anișori, și dispune de un vocabular format din 1.200 de fraze. Nu are inimă, dar are un procesor foarte isteț, care îi permite să se culce și să se trezească odată cu stăpânul, iar când constată că culcarea și trezirea au loc neregulat, întreabă: "Nu cumva muncești prea mult?" Aceeași întrebare o pune și dacă nu îi acorzi suficientă atenție. Dacă ești grijuliu cu el, toată ziua va cânta și va fi vesel. Îți va cere chiar să îi cumperi jucării! Iar seara, când ochii i se închid de... era să spun că de oboseală, dar de fapt i se închid că așa a fost programat, îți va spune: "Mă simt așa de bine! Noapte bună!" În fine, ca orice copil, Yumel pune o groază de întrebări. Una dintre ele a fost "De ce au elefanții nasul atât de lung?" Spun "a fost" pentru că întrebarea a trebuit modificată în exclamație, "Ce nas lung au elefanții!" după ce mai mulți posesori ai jucăriilor Yumel s-au plâns fabricanților că nu au știut să răspundă la întrebare.

Trist... cumplit de trist... Într-o societate în care copiii sunt tot mai puțini, industria de jucării a fost inventivă, creând jucării pentru bătrâni. Doar că nu li se spun jucării, ci "parteneri vindecători", pentru vindecarea singurătății pensionarilor. Și se cumpără! Se cumpără în cantități mari, fiind un adevărat succes comercial! Oribila ficțiune a lui James prinde viață în Japonia: în câteva decenii s-ar putea ca singurii copii să fie acești Yumel-i. Și nu pentru că o misterioasă boală a eradicat fertilitatea, ci pentru că oamenii au ales să nu și-o mai folosească. De ce? Pentru că sunt ocupați să se joace de-a cariera, de-a "vreau să fiu mare" (nu ca vârstă, ci ca funcție). Pentru că jucăriile erotice pot da plăcere fără "pericolul" sau "boala" de a rămâne însărcinată. Pentru că este mai dulce să trăiești o copilărie până muuuult după 30 de ani, decât să devii părintele unor copii.

Industria jucăriilor și-a schimbat fața. Ea nu a existat la început: părinții construiau jucării pentru cei mici; copiii înșiși își construiau jucării. Astăzi avem în schimb o uriașă industrie ce distruge imaginația, creativitatea, uscând și buzunarul. În plus astăzi industria jucăriilor nu mai produce doar jucării în sensul clasic (păpușa, căluțul, cuburile...), ci s-a extins și produce și vibratoare și prezervative pentru copiii-mari care nu sunt încă suficient de maturi să se bucure de darul procreației; mașini și vile pentru copiii-mari dornici să aibă tot mai multe în posesie; televizoare și calculatoare pentru copiii-mari cu frică de lumea reală, și care preferă să trăiască prin vedetele de film sau în spațiul virtual, cu prieteni la care nu le știu culoarea ochilor, dar le știu ID-ul pentru Yahoo Messenger. Viața însăși, în întregul ei, a ajuns un obiect de joacă pentru omul de astăzi. Iar omul, un copil prost.

Mega-industria jucăriilor este o problemă serioasă, cu care nu ne putem juca. Oricât de dulce este copilăria, trebuie să creștem, să lăsăm jucăriile deoparte și să ne angrenăm în relații umane reale, profunde. O bătrânică japoneză de 82 de ani, mândră posesoare a unui Yumel, declara: "Vă mulțumesc pentru acest copil ce mi-a încălzit inima. Nu mai sunt singură. Îl cresc ca pe propriul meu copil." Dacă bucuria ei nu ne sună tragic în urechi, atunci peste câțiva ani ne vom cumpăra soțul sau soția, unchii și mătușile, verișorii și verișoarele, prietenii, ca jucării în dimensiune naturală, evident cu un vocabular mai bogat decât al lui Yumel... Brrr... Ce perspectivă terifiantă! Închei aici căci simt nevoia să îmi îmbrățișez soția și copiii, care sunt, slavă Domnului, umani!

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire