pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Mă voi ridica
- 10 martie 2005 -

Acum două duminici, în Biserica latină s-a citit evanghelia femeii samaritene (am scris câteva gânduri în reflecția săptămânii trecute), iar în cea de rit răsăritean evanghelia fiului risipitor (despre care doresc să scriu acum). În amândouă lecturile avem două personaje decăzute. Ea este o femeie nu tocmai tânără, probabil, care a trăit alături de cinci bărbați. Comunitatea nu privea cu ochi buni astfel de femei, și era cu siguranță evitată. El este un tânăr nesăbuit, care și-a risipit averea și acum îngrijește porci, privind cu poftă spre hrana acestora. Averea luată de la tatăl său s-a dovedit a nu fi cornul abundenței, ci un sac cu fund. Din această stare în care se află amândoi, femeia samariteană și fiul risipitor găsesc curajul de a face o schimbare radicală. "Doamne, dă-mi această apă", cutează femeia a-i spune lui Isus. "Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu", gândește cu îndrăzneală tânărul.

Suprapunerea celor două lecturi în aceeași duminică m-a făcut să mă gândesc mai mult la curajul pe care îl dă disperarea, la forța pe care o dobândești chiar atunci când ți se pare că ești sleit de orice energie, la lumina pe care o întrevezi chiar în miez de noapte. Mi-am amintit și de o experiență personală, de acum câțiva ani. Eram într-o altă localitate, și într-o nefericită colaborare cu răul... l-am rănit pe Dumnezeu. Nu, nu era un păcat venial, nu era ceva făcut din neatenție, și nici un păcat din omisiune. Greșisem și lăsasem cu consimțământul meu ca păcatul să mă câștige. Era seară, și înainte să fie noapte afară, în sufletul meu se lăsase deja bezna. Am adormit cu greu, măcinat de remușcări. A doua zi am încercat să mă comport normal: era ultima zi acolo, căci urma să mă întorc acasă. A fost însă o zi groaznică. Mă simțeam apăsat, dezechilibrat chiar. Gândul întoarcerii acasă mă bucura, dorindu-mi să mă spovedesc cât mai rapid, dar în același timp mă teroriza: dacă voi păți ceva pe drum? Nu eram tocmai în starea de har în care îmi doream să mă despart de această lume.

Am ajuns însă cu bine acasă, iar a doua zi am mers dis-de-dimineață la biserica unde celebra duhovnicul meu. Am ajuns înaintea lui, așa că atunci când a venit, primul lucru pe care l-a făcut a fost să asculte spovada mea. A ascultat, mi-a zâmbit, mi-a dat dezlegarea și m-a îmbrățișat. Am rămas perplex. Așteptam o "săpuneală" grozavă, un canon pe un an întreg, o mustrare, un reproș ceva... În schimb am primit o îmbrățișare de tată... De fiecare dată când aud evanghelia fiului risipitor îmi amintesc de această îmbrățișare, și cred că reușesc să simt măcar în parte ceea ce tânărul a simțit când tatăl lui l-a primit după anii petrecuți departe de el.

Între timp am devenit eu însumi tată. Unul milostiv? Aș vrea eu ;). Oricum, postura de tată oferă o altă viziune asupra cunoscutei parabole. Ca tată știi că adesea copiii vin și spun cuvintele pe care ei știu că tu vrei să le auzi, pentru a-i ierta. Ca tată știi că, pe cât sunt de mici, știu să te manipuleze cu cuvinte frumoase, sau să-și ridice ochii ca de căprioară, privindu-te cu nevinovăție: "mă ierți?" Ca tată, parabola fiului risipitor te contrariază. Tatăl aleargă spre fiul său înainte ca acesta să ajungă să îi spună vreun cuvânt! Dacă fiul venea, își recunoștea greșelile... putea apoi să îl îmbrățișeze... Dar înainte?! Iar cuvintele fiului: de unde putem fi siguri că veneau din suflet? Dacă veneau din stomacul chinuit de foame? Acestea sunt toate întrebări pe care - vai ce bine! - Tatăl ceresc nu și le pune.

Nu poți, ca părinte, să nu te întrebi dacă modelul de iertare oferit de parabola amintită este unul iluzoriu sau poate fi aplicat în viața reală. Pentru a prinde răspunsul la această dilemă, trebuie să conștientizăm înainte faptul că iertarea nu este o acțiune într-un sens unic: eu te iert, și cu asta gata. Iertarea are loc între două persoane: în parabolă între tată și fiu. Tatăl oferă iertarea, iar fiul trebuie să o primească. Iar a primi iertarea presupune o anumită stare, de umilință, de pocăință, însoțită de o dorință de reparare a răului comis. Iertarea este deplină doar când amândouă părțile implicate în această acțiune își asumă ce au de făcut. Dacă fiul nu răspunde iertării oferite de tatăl său, aceasta nu poate avea loc. Dacă tatăl nu oferă iertarea, fiul poate fi oricât de pocăit...

În parabola fiului risipitor nu se spune cum s-a comportat acesta mai apoi. A meritat iertarea tatălui? S-a făcut "băiat cuminte", sau după câțiva ani i-a rupt din nou inima acestuia, plecând în lume? Nu știm. Și nu știm pentru că parabola nu urmărește să ne ofere un exemplu de dreptate (tatăl l-a iertat iar fiul ca recunoștință a devenit un fiu exemplar). Parabola dorește să sublinieze atitudinea tatălui, de a oferi iertarea înainte ca ea să fie cerută. Este "politica" Tatălui ceresc, care ne oferă mereu iertarea sa, înainte de a o cere noi. Isus Cristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre, înainte ca noi, cei de astăzi, să le facem. El a câștigat iertarea pentru păcatul meu înainte ca eu să vin să îl spovedesc, și de aceea preotului i-a fost atât de ușor să îmi spună: Fiule, păcatele tale îți sunt iertate! Doar că iertarea oferită trebuie și primită.

După spovadă, revenind la "incidentul" de acum câțiva ani, am avut nevoie de ceva timp să mă dezmeticesc cum pot fi iertat atât de repede și de ușor. Aș fi acceptat mai ușor iertarea dacă aș fi fost pedepsit. Și sunt convins că nici fiului risipitor nu i-a fost ușor să primească iertarea tatălui său. A ierta este greu. Dar și a primi iertarea este greu. Am cunoscut o persoană care în viață a avut parte de o tragedie, pentru care își asuma o parte de vină. Când a intrat în Biserică, am sperat să se elibereze de acea greutate. Și sunt sigur că în spovadă orice vină ar fi avut i-a fost iertată. Doar că și astăzi persoana îmi spune: "Dumnezeu nu m-a iertat", nereușind să înțeleagă că de fapt nu reușește să accepte iertarea. Am prefera adesea ca legea lui Dumnezeu să fie legea dreptății, dar legea Lui este cea a iubirii.

Parabola fiului risipitor o putem regăsi întrucâtva în Evanghelie în întâlnirea dintre Isus și Zaheu. Are cumva parte vameșul de o lecție despre nedreptățile comise? Nu. Primește doar îmbrățișarea și iertarea lui Isus. Un autor spunea foarte frumos că în loc de parabola fiului risipitor sau a tatălui milostiv ar trebui să îi spunem parabola tatălui "risipitor". Da, pentru că tatăl se dovedește a fi "risipitor" în iubire. Isus "risipește" iubirea sa peste Zaheu, iar rodul risipei este convertirea acestuia. Noul Testament este plin de exemple ce par a fi ilogice, în care iubirea abundentă a lui Dumnezeu se revarsă, se risipește. Să ne amintim parabola cu lucrătorii la vie. Cine i-ar plăti la fel pe angajați, fie că au lucrat 8 ore, 4 ore sau 15 minute? Nici un om normal. Doar că aici nu este vorba despre normalitate, despre salarii sau despre dreptate: este vorba despre iubire. Recunosc că tot abia ca tată am reușit să înțeleg această parabolă: copiilor mei le voi lăsa părți egale de moștenire, chiar dacă unul s-a născut de mai mulți ani, iar altul de mai puțini ani. Pe copiii mei îi iubesc la fel de mult, indiferent de vârsta lor. În parabola lucrătorilor viei regăsim egalitatea noastră ca fii ai lui Dumnezeu, regăsim logica iubirii, nu logica dreptății. Eu am intrat în via Domnului abia în anii tinereții. Alții ajung în vie de mici copii, pe când alții abia la bătrânețe. "Vechimea" nu contează însă, nu are relevanță la calcularea "pensiei" pentru lumea de dincolo.

În virtutea acestei iubiri abundente, eu am fost iertat în acea dimineață. De atunci privesc cu alți ochi căderea în bezna păcatului. Nu cu acceptare, și în nici un caz cu resemnare, ci cu speranță. Știu că privind în sus voi vedea departe, până la stele, mai departe chiar decât aș vedea ziua. Aflat în mocirlă, cu porcii, poate nu simt prezența lui Dumnezeu, dar tocmai sentimentul puternic al lipsei Lui mă poate mobiliza să îmi spun și eu: "Mă voi ridica și mă voi duce la Tatăl meu". Avem norocul de a avea un Tată cu adevărat milostiv, ce ne iubește fără să stea pe gânduri.

Bunica mea a fost pentru ceva vreme internată la spital. După ce s-a "pricopsit" cu o gripă, a început să îi displacă să mai mănânce. Nehrănindu-se, a slăbit tot mai mult. Slăbind tot mai mult, nu a mai putut mânca. În final a fost internată pentru a fi întremată prin perfuzii. Așa pățim și noi, adesea, când cădem în păcat: încep să ne displacă cele spirituale, complăcându-ne în păcat. Și cu cât ne complăcem mai mult în păcat cu atât mai mult respingem ceea ce ne-ar putea curăța, elibera, înălța. Un cerc vicios, o spirală a morții...

Când de fapt ceea ce trebuie să facem - cu îndrăzneală și curaj, ca femeia samariteană și ca fiul risipitor - este să ne ridicăm, să rupem legătura cu păcatul, să ne scârbim de el, și să pornim spre Tatăl. Nici nu vom porni bine și El ne va vedea și ne va ieși în întâmpinare, copleșindu-ne cu iubire. Ne va îmbrățișa, așezându-ne capul pe pieptul lui, pentru a-i auzi inima care bate: iertare, milostivire, iubire... O îmbrățișare care am dori să ne devină casă, lăcaș pe veci... În brațele Tatălui...

* * *

La ora de religie copiii au fost întrebați de catehetă: Cine a suferit cel mai mult în această parabolă - tatăl, fiul cel mare sau fiul cel mic? Un băiat a răspuns: vițelul cel îngrășat, tăiat pentru petrecerea dată în cinstea revenirii fiului risipitor. Într-adevăr, doar pentru vițelul tăiat nu mai există cale de întoarcere. Pentru noi, atâta timp cât suntem în trup, orice durere este alinată de speranță. În viață nu vor lipsi niciodată încercările grele, dar nu ne vom resemna, ci după fiecare cădere ne vom ridica, pentru a merge la Tatăl.

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire