pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

"Million Dollar Baby" vs "filmul" de la Vatican
- 5 martie 2005 -

Acum câteva zile am avut ocazia să vedem la televizor gala decernării premiilor Oscar. O gală salvată - doar în parte - de umorul lui Chris Rock și al lui Robin Williams de la a deveni o bandă rulantă de "ține și tu un Oscar, și tu, și tu, și tu..." La final, Clint Eastwood l-a făcut K.O. pe Martin Scorsese, culegând premiile Oscar mai importante. Dar haideți să privim puțin mai îndeaproape filmele implicate în ceremonia de duminică, pentru a ajunge mai apoi la "replica" Vaticanului.

Între filmele intrate în competiția pentru diferitele premii Oscar, (cel puțin) trei au fost cu teme delicate. Spun cel puțin pentru că nu cunosc chiar toate filmele. Dar trei titluri sunt sonore: "Vera Drake", "Sea Inside" și "Million Dollar Baby". De primul poate ați auzit, căci a fost multi-premiat în 2004, inclusiv cu Leul de Aur, la festivalul de film de la Veneția. Foarte pe scurt, filmul o are în centru pe Vera Drake - interpretată magistral de Imelda Staunton -, o femeie de clasă mijlocie din Anglia postbelică, o casnică simplă, îndrăgită de toți. Există însă încă o latură a ei, o activitate pe care o desfășoară în tăcere, pe ascuns: aceea de a le ajuta tinere fete să scape de sarcinile nedorite. Metodele ei primitive de avort duc însă și la complicații, iar în final Vera intră în colimatorul poliției. Filmul, apreciabil din punct de vedere artistic, are un mesaj neclar. Regizorul Mike Leigh evită să susțină sau să discrediteze avortul, lăsând mai mult la latitudinea spectatorului să formuleze un răspuns la această aparentă dilemă. Aparentă pentru că nouă răspunsul ne este evident: avortul este o crimă.

Imelda Staunton a fost însă învinsă la premiile Oscar de Hilary Swank, care a jucat de asemenea excepțional în "Million Dollar Baby". Swank a câștigat Oscarul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal, într-un film care în prima parte pare a fi un fel de "Rocky" în variantă feminină (apropo, știți că se pune la cale filmarea la "Rocky 6"?!). Ea joacă rolul tinerei Maggie care se dovedește a fi foarte talentată la box, și care se agață de Frankie Dunn (interpretat de Clint Eastwood) pentru a fi antrenată. La mijlocul filmului intervine însă un eveniment dramatic: un accident o face pe Maggie să devină un spirit viu într-un trup inert. De aici filmul devine o reflecție asupra sinuciderii asistate. O temă grea, apăsătoare... recompensată cu un Oscar pentru cel mai bun film. Și dacă mergem mai departe, descoperim consecvența acestei ediții: Oscarul pentru cel mai bun film străin a fost acordat filmului spaniol "Mar Adentro" (prezentat cu titlul "Sea Inside" la premiile Oscar). Tema acestui film, inspirat după fapte reale, este... din nou eutanasia! Personajul principal, care la fel s-a bucurat de o interpretare deosebită, din partea actorului Javier Bardem, este poetul spaniol Ramon Sampedro, care la 18 ani a paralizat de la gât în jos, și care s-a luptat timp de 30 de ani cu legislația țării pentru "dreptul" său de a-și pune capăt vieții.

Ambele filme pe tema eutanasiei analizează în profunzime tema, prezentând opiniile ambelor tabere. În plus, personajul lui Clint Eastwood este un catolic practicant (!), iar în filmul spaniol apare un preot catolic. Nici unul dintre filme nu pare a milita fățiș pentru eutanasie, iar din punct de vedere cinematografic sunt fără îndoială de mare valoare. Recenziile catolice pe care le-am citit consideră că filmele înclină totuși balanța spre uciderea din "milă". Am citit însă și o recenzie scrisă dintr-un scaun cu rotile... da, de către o femeie cu handicap, fondatoarea asociației "Not Dead Yet" (aș traduce cu "Nu am murit încă"); ea mărturisește că, după vizionarea filmului lui Clint Eastwood, s-a simțit și mai exclusă din societatea noastră, a oamenilor "normali" (din punct de vedere fizic).

Privind la filmele intrate în cursă, dar mai ales la filmele câștigătoare, vedem că arta (a șaptea, dar nu numai ea) reflectă într-adevăr viața. Cele trei filme amintite mai sus abordează problemele atât de fierbinți astăzi ale avortului și eutanasiei, tranșate din punct de vedere legislativ în unele țări, în curs de lămurire în altele. Cu toată obiectivitatea pe care aceste filme vor să o aibă, într-o societate deja înclinată înspre a aproba avortul și eutanasia, efectul lor nu îl putem prevedea a fi unul pozitiv, oricât de roz ne-ar fi ochelarii de pe nas. În timp ce în planul diversității de rase, religii, orientări politice, chiar și sexuale, societatea face eforturi uriașe pentru o conviețuire pașnică, diversitatea suferinței nu este înghițită prea ușor. Este dificil să îi acceptăm pe surdo-muți, pentru că ei au limbajul lor, pe care noi nu îl cunoaștem. Pentru cei imobilizați în scaunul cu rotile se ocupă eventual primăria să facă niște modificări la trotuare, dar în rest nu ne punem problema cum ar putea ei să se urce într-un autobuz sau pe treptele spre un magazin. Iar atelierele speciale în care pot lucra persoanele cu diverse handicapuri, pe cât de lăudabile, ascund uneori în spate și dorința de a-i izola: căci cine și-ar dori coleg de serviciu o astfel de persoană?

Când nu cu mult timp în urmă soția a însoțit-o pe bunica mea să se interneze, o asistentă de-acolo a încercat să o expedieze spunându-i: "Lăsați, doamnă, mergeți acasă, nu mai stați. Ea și-a trăit traiul." Epuizată de boală și de drumul pe la medici care a culminat cu internarea, bunica era extrem de obosită, și părea bună de îngropat pentru "milostiva" asistentă. Cum linia de demarcație dintre om și animal devine tot mai neclară (vă amintiți? am scris de curând), societatea umană împrumută legea junglei, sau a "selecției naturale": ești puternic? reziști! ești slab? dispari! Oricât de oripilați ne declarăm de atrocitățile naziștilor, societatea mileniului trei pare a fi condusă de idealuri similare: visăm la o lume de oameni puternici, la care nu putem ajunge decât prin eliminarea celor slabi. O societate fără elemente bolnave pare un ideal normal, nu? Ca să nu mai vorbim că de fiecare dată când un om suferă, durerea nu este doar a lui, aproape întotdeauna provocând disconfort sau chiar durere și familiei, rudelor, celor apropiați. Cum să nu îi ajuți atunci pe cei aflați în suferință să își pună capăt vieții, eliberându-se pe ei de povara suferinței, și pe noi de povara de a-i vedea...?!

Doar că suferința are un rol cheie în existența umană.

Acest lucru ni-l amintește un alt film, neturnat, dar pe care îl vedem în secvențe adesea la televizor (iar uneori citim despre el prin știri). Acțiunea lui se desfășoară în ultima vreme când la Policlinica Gemelli, când la Vatican. Da, ați ghicit, este vorba de filmul "Salvifici Doloris", în care rolul principal, al Sfântului Părinte, este jucat, pardon, trăit, de Karol Wojtyla. Filmul se toarnă după romanul, pardon, documentul cu același titlu: "Salvifici Doloris", o scrisoare apostolică despre sensul creștin al suferinței umane, publicată în 1984. Nu ați auzit de textul ce stă la baza filmului? Probabil nici trilogia "Stăpânul Inelelor" nu ați citit-o, dar filmul l-ați văzut. În ambele cazuri, lectura "script-ului" original ne poate ajuta să înțelegem mai bine ceea ce vedem.

"Filmul" în derulare actualmente la Gemelli este versiunea pe dos la "Million Dollar Baby", observa pe bună dreptate într-un articol un catolic scoțian. Sau ca să spunem mai corect: "Million Dollar Baby" este versiunea pe dos a filmului papal. Există similitudini: și Maggie și Karol au fost doi mari sportivi. Obișnuiți cu imaginea din ultimii ani a Papei, uităm poate faptul că tânărul Karol Wojtyla a fost un adevărat atlet, pasionat de diverse sporturi. Uităm că Papa Ioan Paul al II-lea mergea la schi, sau că în 26 de ani de pontificat a vizitat peste 100 de țări, străbătând distanțe demne de Cartea Recordurilor. Și Maggie și Karol Wojtyla au fost loviți de boală. Dar similitudinile se opresc aici. În timp ce Maggie a "clacat" în fața bolii, Papa, atins de boala Parkinson, și-a continuat activitatea. Din exterior este desigur greu să estimăm drama, dar putem fi siguri că Sfântului Părinte nu i-a fost ușor să treacă de la atlet la prizonier al unui trup gârbovit de boală.

Biserica este o instituție ciudată pentru ochii lumii. Este întemeiată de un Om "învins" - condamnat și răstignit ca un tâlhar pe cruce. Astăzi ea continuă să fie o "anomalie" în ochii lumii, fiind condusă tot de un om "învins", de boală, internat tot mai des în spital, care are probleme de mișcare, de vorbire... Eu acestui om i-aș da Oscarul pentru trăirea (nu pentru interpretarea) rolului principal în Biserica Catolică și în "filmul" despre care vorbesc. Aș da Oscar pentru rol secundar tuturor credincioșilor, de oriunde ar fi, care îl susțin pe Papa în misiunea sa, prin rugăciunile lor. Aș da Oscar și pentru cel mai bun "film", pentru claritatea mesajului: viața este un dar sacru, pe care îl primim de la Dumnezeu, nu un bun de care dispunem noi, după bunul plac. Dar desigur, "filmul" se toarnă încă, așa că de premii se cuvine a vorbi după ce Marele Regizor se va hotărî să îl încheie. Până atunci rămânem nu doar spectatori, ci și actori prin rugăciunile noastre.

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire