pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Mi-e sete
- 3 martie 2005 -

În viața Maicii Tereza de Calcutta citim că, la un moment dat, meditând la cuvintele lui Isus "Mi-e sete", a simțit chemarea de a-i sluji pe cei săraci. Cuvintele spuse de Mântuitorul pe cruce au fost pentru călugăriță un imbold pentru a se dărui celor aflați în nevoi, spre potolirea setei lui Dumnezeu de suflete. Impactul puternic al acestor cuvinte a făcut ca Maica Tereza să ceară ca ele să apară lângă fiecare crucifix din comunitățile ei. Despre sete am auzit însă și duminica trecută, când în Biserica de rit apusean lectura evangheliei ne-a amintit de femeia samariteană. Această femeie a căutat ani în șir ceva care să o satisfacă. A încercat cinci căsnicii, dar nici una nu a împlinit-o. A rămas însetată în interiorul ei, fără să știe că ceea ce o macină este setea de Dumnezeu. Până într-o zi, când l-a întâlnit la fântână.

Sf. Augustin scrie foarte frumos despre această întâlnire, și explică faptul că femeii nu i-ar fi putut fi sete de Dumnezeu dacă înainte Acestuia nu i-ar fi fost sete de sufletul ei. Lui Dumnezeu i-a fost sete de credința femeii. Lui Dumnezeu îi este mereu sete de sufletele oamenilor. Setea Lui după noi devine și setea noastră după El. Această sete, scoasă la lumină de întâlnirea cu evreul de lângă fântână, îi dă femeii samaritene deschiderea de a-i cere lui Isus apa vieții. Deschizându-și sufletul în fața lui Isus, ea se lasă "spălată" de trecut. Depunerile groase ale istoriei vieții ei, care o gârboveau până atunci, dispar sub jetul apei vieții, astfel că acum, cu verticalitatea recâștigată, femeia se întoarce în comunitatea sa vestindu-l pe cel care i-a spus "tot ce am făcut".

Această sete după Dumnezeu există în fiecare dintre noi, doar că adesea ne-o astâmpărăm cu sucuri, dacă nu cu băuturi spirtoase. Dacă ne oprim în realitatea vizibilă, setea va rămâne. Nu va dispărea nici după schimbarea a cinci soți/i, nici după schimbarea a cinci ordine religioase, pentru că nici căsătoria și nici călugăria nu pot fi scopuri în sine, ci doar mijloace pentru a atinge scopul pentru care am fost creați. Întorcându-ne la Sf. Augustin să ne amintim de cunoscuta sa afirmație: "neliniștit este sufletul nostru Doamne, până se va odihni în Tine". Această neliniște - în care recunoaștem de fapt setea despre care vorbeam până acum - este un excelent motor al existenței noastre. Îmi amintesc anii de liceu când pasiunea mea pentru știință m-a condus la întrebările grele de genul: cum a apărut acest univers? cum a apărut viața? Am citit tomuri întregi, și oricât încercam să îmi spun că am aflat tot ce era de aflat, ceva lipsea... În final, Domnul mi-a ieșit în cale (da, sub chipul acelui preot pe care îl pomenesc, din când în când, în reflecții): ca orbul din parabolă, am început să văd; ca femeia samariteană, am primit apa vieții; ca fiul rătăcit, am fost primit în Casa Tatălui. Lăudat fie Domnul!

Dar neliniștea nu a dispărut. Va dispărea doar când vom adormi în somnul de veci. Până atunci însă, neliniștea de care scrie Sf. Augustin continuă să fie un motor al existenței. De ce ne dăm jos din pat în fiecare zi? Ce ne împinge să dăm plapuma la o parte, în loc să ne continuăm somnul sau moțăiala? Desigur, există răspunsuri aparente: pentru că trebuie să ajungem la locul de muncă sau de studiu; pentru că altfel avem de-a face cu șefu' care nu tolerează întârzierile; pentru că trebuie să ne câștigăm pâinea cu care să trăim mai apoi. Dacă acestea ar fi adevăratele motive pentru care ar trebui să mă trezesc zi de zi... aș spune pas... Noi, creștinii, ne trezim de fapt pentru a ne lua la trântă cu această neliniște! Ne trezim pentru a ne adăpa setea de Dumnezeu! Ne trezim pentru a ne lucra mântuirea!

În Evanghelia de la Ioan, ascultată duminica trecută, după ce femeia samariteană s-a întors în cetate, apostolii au ajuns și ei la Isus. Aceștia l-au invitat la masă, dar Isus le-a spus: "Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoașteți". Imaginația apostolilor s-a aprins: la ce bunătăți se referă oare?! Pentru a-i liniști, Isus le spune următoarele cuvinte, pentru mine cele mai frumoase cuvinte din Evanghelii: "Hrana mea este să fac voința Celui care mi-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui."

Ne trezim pentru a face voința Celui care ne-a adus la viață! Ne trezim pentru a împlini lucrarea pe care El ne-a încredințat-o!

* * *

Se spune că apa nu are miros. Și totuși animalele o simt de la distanță. Ne-am pierdut se pare multe simțuri, așa că uneori stăm și murim de sete, prea surzi ca să auzim zgomotul deloc tăcut al cascadei de lângă noi. Iar dacă nu murim de sete, murim de foame, atunci când activitățile pe care le facem zi de zi nu au nici o legătură cu cine suntem noi. Și dacă neliniștea începe să ne apese, apelăm iute la calmante, la tot felul de chimicale, sau la psihiatrii. Iată omul secolului XXI, gârbovit de o existență anostă. Nici o operație estetică nu ne va scăpa de această cocoașă urâtă. Doar credința în puterea lui Isus Cristos de a ne transforma existența, pe care i-o oferim cu deschiderea femeii samaritene.

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire