pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

O specie oarecare, într-un colț de univers?
- 24 februarie 2005 -

Acum câteva decenii, oamenii au trimis în spațiu o navetă fără o destinație precisă. Speranța era - și este - că va ajunge cândva să fie interceptată de alte ființe, extra-terestre. Pe o placă ne-am desenat, pentru ca ipoteticele ființe să știe cum arătăm. În navă au fost puse diferite "mostre" ale existenței umane, inclusiv înregistrări simfonice. Și nu ne-am mulțumim cu atât. Am transformat pământul într-o uriașă ureche, cu zeci de antene gigantice, cu tehnologie de ultimă oră, cu costuri de miliarde de dolari, poate vom auzi vreodată - ca în filmul "Contact", vi-l amintiți? - un puls regulat, un semnal care să ne dea de înțeles că nu suntem singuri. Nu se poate, gândim noi, ca un univers atât de uriaș să fie populat doar de noi.

Și totuși... acest univers a fost creat pentru noi și doar pentru noi. Până acum câteva secole acesta era un adevăr prea puțin contestat. Omul știa că este capodopera creației lui Dumnezeu, creat "după chipul și după asemănarea" Acestuia, pus în centrul universului, pe cea mai minunată planetă, stăpân peste "peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul" (Geneză 1,26). Copernic, și mai apoi Galilei, au zdruncinat pentru prima oară această poziție privilegiată a omului. Fără a nega adevărul științific al descoperirii lor, și fără a mă ralia cumva cu intransigența de atunci a unor reprezentați ai Bisericii, nu pot totuși să nu le dau o fărâmă de dreptate acestora din urmă. Neliniștea lor în fața catalogării Pământului ca fiind o simplă planetă, a treia de la Soare, o vedem îndreptățită astăzi de sentimentul de singurătate al speciei umane: suntem oare noi singurii din univers?

Dar omul nu s-a mulțumit să se detroneze doar din centrul universului. Îmbătat de știință și de puterea minții, a început să descopere propriile "adevăruri". Prea mândru ca să accepte că a fost creat de Dumnezeu, omul a preferat să se declare o maimuță mai evoluată (într-adevăr, ce demnitate extraordinară să ai strămoș maimuța!). Din coroana creației, omul a devenit o ramură oarecare a arborelui speciilor. După ce s-a alungat pe sine din centrul universului, omul s-a alungat din vârful creației. Suntem o specie oarecare, apărută la întâmplare, într-un colț de univers? Suntem oare doar niște animale cu o capacitate mai mare de a gândi? Faptul că delfinii par a avea un limbaj atât de evoluat, că maimuțele, chiar și unele păsări, se folosesc de unelte, arată că nu suntem atât de speciali?

Într-o logică răsturnată - cu ajutorul cui, dacă nu al satanei?! - omul este de fapt după chipul și asemănarea... maimuței, trăiește pe o planetă aruncată cine știe unde în spațiu, specia lui reprezentând un punct oarecare pe scara evoluției. Linia ce desparte omul de animale devine tot mai neclară, iar consecințele nu lipsesc. Folosindu-se de biotehnologii ultra-moderne, mergând până la clonare, omul a reușit să obțină performanțe mai bune în zootehnie. Pasul următor era inevitabil: de ce să nu se obțină rezultate mai bune și cu specia umană? De ce să nu producem pe viitor doar persoane geniale, frumoase, excepționale, pentru o societate perfectă? De ce dacă ne moare cineva drag să nu îl putem înlocui cu o clonă? De ce să nu facem armate de clone? Ș.a.m.d.

Și dacă astfel de gânduri încă ne mai oripilează pe unii - pentru cât timp oare? -, este pentru că linia de demarcație dintre om și animal încă nu este complet ștearsă. Dar ne străduim din plin! Dovadă stau tot mai numeroasele asociații de apărare a drepturilor animalelor (acum câteva secole am fi râs de o astfel de idee), și legislațiile tot mai chițibușare care stabilesc în ce condiții - extraordinare - trebuie ucis un animal, legislații care, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, vor schimba fața abatoarelor noastre, chiar și modul "casnic" de tăiere a porcului dinainte de Crăciun. Nu aș vrea să vă închipuiți că sunt un pasionat al vânătorii, sau că în fiecare dimineață, înainte de a merge la serviciu, omor câte o pasăre care îmi cântă matinal la geam; nici că aș fi de acord cu cei care, înțelegând greșit superioritatea omului, își găsesc plăcerea în a chinui sau omorî animalele. Sunt însă vehement când animalele ajung să fie puse la același nivel cu oamenii, sau chiar mai presus.

Acum mai mulți ani, într-un grup de prieteni din care făceam și eu parte era o "domnișoară bătrână" - iertați expresia. La un moment dat și-a luat un câine și ne povestea extaziată ce frumos este: "Mă simt parcă am un copil! Trebuie să mă ocup de el zilnic, să îi dau de mâncare, să îl îngrijesc... Ne iubim mult!" De atunci astfel de cazuri văd tot mai des, și sunt sigur că și Dvs. Animalele, din companioni, devin membri ai familiei! Există desigur numeroase contexte fericite și corecte: unei pensionare o pisică îi poate da o ocupație; unui nevăzător un câine special dresat îi poate fi esențial; unui copil îngrijirea unui acvariu cu pești îi poate fi de folos pentru a deveni mai responsabil; și exemplele pot continua. În momentul în care însă animalul este ales ca înlocuitor pentru om, avem de-a face cu o gravă răstălmăcire a firescului. Nu demult, două vedete de televiziune povesteau cum au ales să aibă - să cumpere, desigur - un cățel, explicând că le este mai ușor decât dacă ar avea un copil, pe care nu și-l pot "permite" pentru moment.

Este evident că ne așteaptă vremuri grele, pe care de fapt noi cu mâna noastră ni le facem. Probabil că în viitor, pentru călcarea cu mașina a unui câine nesăbuit vom face închisoare. Probabil că în curând și animalele din familie vor avea acte de identitate. Probabil vor urma multe astfel de minunății, din moment ce industria de mâncare pentru animale este atât de înfloritoare (dovadă reclamele); din moment ce patrupedele au saloane de coafor și garderobe de purtat. Mă întreb când vor face și animalele asociații pentru apărarea drepturilor oamenilor?

Am (de)căzut. În prostia noastră am căzut de pe piedestalul făcut nouă de însuși Dumnezeu. Pentru cei mai mulți, cartea Genezei este una de basme. Pentru noi creștinii însă este cartea care ne amintește cum am fost creați și pentru ce am fost creați. Primele pagini ale Bibliei sunt pagini extraordinar de importante, la care merită, de fapt trebuie să ne întoarcem ori de câte ori simțim că ne-am făcut una cu porcii... pardon, cu animalele. Chiar dacă am păr pe față, nu mă consider a fi doar puțin peste maimuță. Chiar dacă planeta de sub picioarele mele se învârte în jurul soarelui, pentru mine ea este în centrul universului. Nu suntem o specie oarecare. Suntem opera de iubire a lui Dumnezeu, cu o demnitate extraordinară, dată de amprenta pe care El a lăsat-o în noi.

Radu Capan
www.capan.ro
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire