pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Vă rog, nu deranjați!
- 17 februarie 2005 -

Îmi permiteți să mă reîntorc la science-fiction, măcar din când în când? Deși mă despart ani mulți de când digeram astfel de lecturi, multe povestioare mi s-au lipit de suflet, prin tâlcul lor deosebit. Neavându-le la îndemână, mă voi sluji doar de memoria mea, asigurându-vă că repovestirea este inexactă, incompletă, infidelă. Dar mesajul este cel asupra căruia vreau să mă opresc. Astfel, povestea la care mă gândesc acum îl are în centru pe un pilot, al unei nave spațiale care, datorită unei defecțiuni, cade pe o planetă deșertică, nepopulată. Bărbatul își trăiește cu optimism primele zile pe noua planetă, sperând că va fi găsit. Recuperează din nava sa un pistol cu rachete de semnalizare - în cazul în care va vedea cerul străbătut de nave în căutarea lui -, plus hrană condensată pentru ani și ani.

Cu ochii spre cer, bărbatul numără trecând zilele, săptămânile, lunile: nimeni nu pare a-l căuta. Hrana nu îi lipsește, datorită pastilelor, dar cu fiecare zi în plus de ședere forțată, omul simte că înnebunește. În jurul lui un deșert monoton, fără variații de relief. Este pe o planetă pe care nu trăiește nimic, nu se mișcă nimic, doar soarele pe cer. Este o liniște de mormânt, în care, dacă pe partea cealaltă a planetei o muscă și-ar lua zborul, bărbatul ar auzi-o. Dar nu există muște care să bâzâie, nici mașini care să circule, nici oameni care să îi vorbească. Doar liniștea. Auzul îi devine tot mai sensibil, astfel că, atunci când pășește, în urechi îi ajunge un zgomot ca și cum bolovani uriași de moară s-ar ciocni unul de altul. După ceva vreme renunță să mai umble, rămânând locului, integrându-se în peisajul planetei pe care nu se întâmplă nimic, niciodată.

Speranța nu îi moare însă. Cu ochii ațintiți spre cer, bărbatul mai așteaptă să vadă o navă de salvare. Și iată că într-o zi norocul îi surâde. Mai întâi apare un punct, care apoi devine o pată metalizată, ce lasă în urma ei o dâră. Bărbatul jubilează de fericire: va fi salvat! Nava intră în atmosfera planetei, astfel că bărbatul nu numai că o vede, dar acum o și aude: se apropie! Zgomotul însă crește, cu fiecare secundă. Nava coboară tot mai mult, iar urechile bărbatului sunt copleșite de un vuiet insuportabil. Cu mâinile pe urechi, el speră ca zgomotul să înceteze. Dar nava mai are încă minute bune până va atinge solul. Și vuietul devine tot mai puternic, tot mai insuportabil... Bărbatul nu mai rezistă, pune mâna pe pistolul de semnalizare și trage în navă. Racheta iese din țeavă, și lovește nava de salvare, care explodează. Bărbatul simte că, datorită zgomotului, din urechi îi curge sânge... Dar nu mai are importanță... Acum este liniște... Se lasă pe spate, relaxat: a scăpat! A scăpat de zgomot. Este liniște din nou...

* * *

Situația bărbatului din povestea științifico-fantastică este de multe ori povestea noastră. Doar că planeta deșertică este în cazul nostru chiar lumea în care trăim. Îmi amintesc de anii convertirii mele. Eram un produs (aproape) exemplar al regimului comunist, un tânăr convins de iraționalitatea, stupiditatea, comicul ideii de Dumnezeu. Până când Acesta mi-a scos în cale un preot cu carismă, simpatic, volubil, care, vorbind pe limba mea, a început să îmi zguduie "planeta". Liniștea - aparentă - în care trăisem atâția ani îmi era amenințată. Din fericire, nu am scos "pistolul" să îl împușc pe acel preot, astfel că întâlnirea cu el m-a salvat. M-a salvat cu adevărat.

Mușchiul nefolosit se atrofiază. Ochii care stau mult timp în întuneric sunt orbiți la contactul chiar și cu lumina unui băț de chibrit. Urechea care nu aude mult timp zgomote, devine sensibilă și sunetele prind proporții noi în intensitate. Spiritul care nu este provocat constant, adoarme, se plafonează, stagnează. Așa ajungem într-o bună zi să ne dăm seama că, deși mergem frecvent la biserică, nici evanghelia, nici predicile nu ne mai spun nimic nou, astfel încât ele devin de fapt parte a liniștii ce ne înconjoară. Iar dacă cumva urechea sesizează vreun imperativ (vai ce "zgomot" deranjant) din partea lui Cristos, a preotului de la amvon, sau a duhovnicului, scoatem pistolul și "tragem" fără ezitare. Ssssssst... Vă rugăm, nu ne deranjați! Nu ne stricați liniștea!

Îmi amintesc că la un moment dat, când participam la sfințirea unei biserici într-un sat, de microfon s-a apropiat un preot. În jurul meu era rumoare: "vai, să auzi ce frumos predică!" Am ciulit urechile și am auzit o predică minunată, pigmentată cu evenimente din viața publică a lui Isus, cu întâmplări din viețile unor sfinți, și cu alte ingrediente. La final am dat și eu din cap afirmativ: frumoasă predică! Nu îmi comunicase de fapt nimic, nu era nimic angajant în ea. Lucrurile fuseseră prezentate, sau eu le-am înțeles așa (hmmmm, care variantă?), ca și cum se petreceau pe o altă planetă, și nu aveau nimic de-a face cu viața mea. Predica nu mă râcâise deloc, nu mă pusese pe gânduri, nu mă provocase. Într-adevăr, o predică frumoasă, în genul celor pe care ne place să le auzim!

Din fericire există și preoți ale căror predici nu se înscriu în contextul de tăcere pe care îl dorim în jurul nostru, ci ne provoacă, ne deranjează, ne amintesc lucruri incomode despre vocația noastră de creștini, trecând chiar și peste sistemul nostru "fonic" de protecție. Există și îndrumători spirituali care, în loc să ne bandajeze rănile plângându-ne de milă, pun degetul pe rană. Există și cărți care în loc să fie un balsam poetic, numai bun pentru un somn la căldurică, ne produc insomnii și ne întorc pe dos. Dar mai ales există Cristos, care ne invită constant la tot felul de nebunii, una mai mare ca alta: să ne iubim dușmanii; să întoarcem și celălalt obraz când primim o palmă; unuia care ne ia haina, să îi dăm și cămașa; și multe, multe altele.

Vă doresc, fie că sunteți deja în Postul Mare, fie că vă apropiați de el, să aveți parte de predici care să vă deranjeze, să vă facă urechile să sângereze la auzul lor. Vă doresc să găsiți în Sfânta Scriptură sau în cărți de spiritualitate pasaje care să vă răscolească și să vă facă să nu mai puteți dormi bine noaptea. Vă doresc să aveți parte doar de "zgomote" care să zdruncine toți pilonii unei vieți "călduțe", și să vă provoace la mai mult, la o viață care să ardă de-a dreptul. Toate vi le doresc din inimă. Și mi le doresc și mie.

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire