pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă... oare?
- 10 februarie 2005 -

Săptămâna trecută, într-o seară, am început să primesc mai multe emailuri de la agențiile de știri la care sunt abonat, din care aflam de internarea în spital a Papei. Știrile începuseră să curgă la câteva minute după ce Sfântul Părinte fusese internat. Tehnicile avansate de comunicare, m-am gândit atunci, se dovedesc a fi utile și în astfel de momente, ajutându-ne să intrăm în comuniune la distanțe de mii de kilometri. Alături de alte milioane de oameni, informați la fel de prompt de presă, m-am culcat nu înainte de a mă ruga pentru sănătatea Papei.

A doua zi însă, mass-media avea să își arate și cealaltă față. Încă de dimineață, buletinele de știri prezentau pe scurt vestea internării, după care, pe larg, lista posibililor succesori pe Scaunul Sfântului Petru. În zilele care au urmat s-a declanșat mecanismul "grijuliu" al mass-media. Cu speculații peste speculații, cu Papa aflat pe pat de spital, televiziunea, radioul, ziarele, ne-au oferit tot felul de scenarii posibile, reaprinzând o dilemă veche și artificială: este timpul ca Papa să se retragă, și dacă da, cine îi va urma? Va putea el să mai conducă Biserica, dacă nu va mai putea vorbi? s-au întrebat mulți. Oare duminică, la Angelus, binecuvântarea a fost rostită în direct de Papa, sau a fost o înregistrare audio? s-au întrebați alții, argumentând că imaginile oferite de televiziune au coborât sub nivelul geamului de spital exact în acel moment, buzele Sfântului Părinte nefiind vizibile. Este evidentă grija tuturor pentru sănătatea Papei. Perplecși în fața faptului că Vicarul lui Cristos poate să sufere, mulți speră, cu bună intenție, că Domnul îl va lua la El, într-o "eutanasiere" divină. Doar că nu gândesc aceasta pentru Papa, ci pentru ca ei să nu mai vadă suferința lui.

* * *

Avansul științei a fost dintotdeauna cu două tăișuri, fiecare progres putând fi în același timp un regres. În speță avansul medicinii este cu siguranță un progres dacă ne gândim la posibilitățile științei medicale de astăzi. Există însă și "efecte secundare" nenotate pe prospectele medicamentelor, iar unul este înstrăinarea de durere, de suferință. Izolând durerea de om, punând-o sub lupă și tratând-o ca pe o entitate aparte, inutilă și nedorită, medicina ne pune încălțările pentru a fugi cât mai departe de neplăcerile provocate de trup. Iar, mai ales în acest caz, fuga pare, pe cât de rușinoasă, pe atât de sănătoasă! Așa să fie?

Citeam deunăzi că mașina nazistă a morții, care a dat milioane de victime în lagărele de concentrare, a fost concepută inițial tocmai pentru germani. Diverse scrieri ale unor filosofi germani de la începutul secolului XX au dezvoltat ideea că societatea este un organism, liderii societății fiind responsabili de acest organism. Concluzia evidentă era că, așa cum, dacă în organism apare o boală, ea este eradicată de urgență, și în societate elementele bolnave trebuie eliminate. Pierzând sensul suferinței, o astfel de gândire pare logică. Și această logică aparentă face ca o asemenea atrocitate să persiste și astăzi, legalizată chiar, sub forma eutanasiei, a "morții din milă", în mai multe state ale lumii.

Societatea tinde să elimine suferința, iar dacă nu poate elimina suferința dintr-un om, tinde să îl izoleze, sau chiar să îl elimine pe acesta. Veșnica tranziție, în care trăim de 15 ani încoace, face ca pentru români suferința să fie încă o realitate apropiată. Dar vom intra în Europa, nivelul de trai ne va crește, și vom copia și noi, mai devreme sau mai târziu, comportamentul defensiv în fața durerii. Vom ajunge și noi să cunoaștem suferința doar indirect (uau, trebuie să fie frumos, nu?), eventual de la televizor. Vom fi și noi de acord cu faptul că cei care suferă prea mult, și strigă de durere "nu mai pot!", trebuie să fie "ajutați" să moară, refuzând să citim în strigătul lor dorința de a fi iubiți, de a li se acorda atenție, de a fi sprijiniți în încercarea prin care trec. Probabil atunci nu vom mai fi codașii lumii la donații umanitare, ci la un nou tsunami vom strânge mai mulți bani, ca să eradicăm durerea, ca să scăpăm de imaginea ei. De fapt, dacă este să fim sinceri, caritabilul a devenit deja și la noi o chestiune de imagine, un adevărat show mediatic, strângător de bani și de audiență. Deci semnele occidentalizării sunt deja prezente.

Nu aș vrea să se înțeleagă că susțin suferința, sau că mi-o doresc. Nu am înțeles, și nici nu cred că voi înțelege vreodată exemplele extremiste de desconsiderare a trupului oferite de Pateric sau Limonariu. Protestul meu este legat de pierderea semnificației suferinței. Și dacă astăzi bătrânilor din Olanda le este frică să se mai interneze, pentru a nu fi eutanasiați la un icnet de durere, încep să simt de acum o angoasă la gândul că, la un moment dat, voi fi și eu bătrân și neputincios. Ce va face societatea cu mine? Ce va face societatea cu copiii mei, când vor ajunge ei la bătrânețe?

* * *

Acum câțiva ani, când fetița noastră învăța să umble, evitam să aibă acces în bucătărie, mai ales când în cuptor se gătea ceva. Îi explicam de fiecare dată: "nu pune mâna, arde!" Într-un final, cu inventivitatea specifică vârstei, Teodora a ajuns să atingă geamul de la cuptor, fascinată de ce se petrecea "înăuntru". Concluzia o intuiți, căci o experiență similară am avut și eu în copilărie, și foarte probabil și Dvs, și oricine: văzând ce înseamnă durerea provocată de temperatura ridicată a geamului de la cuptor, a învățat singură să se ferească de el.

Această "utilitate" a durerii este însă una minimă, pentru cei mai mulți insuficientă - evident - ca să o accepte. Suferința ascunde în spate lecții mult mai profunde decât "vezi să nu te arzi!" Actualul Suveran Pontif a vorbit și a scris adesea despre suferință. Împotriva logicii acestei lumi, Papa a prezentat în numeroase rânduri suferința ca fiind un dar, o binecuvântare, un bine. "A trăi pentru Domnul înseamnă, de asemenea, a recunoaște că suferința, deși în sine un rău și o încercare, poate mereu deveni izvor de bine. Devine astfel dacă este trăită din iubire și cu iubire, prin participarea, prin darul gratuit al lui Dumnezeu și prin libera alegere personală, la suferința însăși a lui Cristos răstignit. Astfel, cine trăiește suferința în Domnul, trăiește mai deplin asemenea lui, intim asociat operei sale răscumpărătoare în favoarea Bisericii și a omenirii" (Evangelium vitae 67).

Papa ne-a arătat și ne arată, prin propriul său exemplu, că între vorbe și fapte trebuie să existe o strânsă acoperire. Iar acum, cu această spitalizare, Papa are din nou ocazia să dea mărturie că afirmații precum cea de mai sus nu sunt doar vorbe. Afectat (sau infectat?) de mentalitatea lumii, mi-e greu să mă gândesc la un Papă bolnav, suferind, aflat în pijama pe un pat de spital. Dar apoi îmi amintesc cuvintele lui. Îmi amintesc și de apostolul Paul care spune că suferința noastră completează "ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos" (Col. 1,24). Îmi dau seama că Papa dă de fapt acum o mărturie importantă și necesară, pe care nu o poate da din Bazilica San Pietro, predicând sau citind un discurs. O mărturie care vine în chip providențial la intrarea, în ritul latin, în Postul Mare și înainte de Ziua Mondială a Bolnavului. O mărturie despre demnitatea bolii, despre faptul că suferința, asumată creștinește, devine parte a operei salvifice a Mântuitorului! Ce colaborare extraordinară poate sta în boală! Cu siguranță, trebuie să îi privim cu alți ochi pe bolnavi. Să privim cu alți ochi boala. Biserica ne va aminti aceste lucruri mai bine decât am făcut-o eu, mâine, în Ziua Bolnavului. Să ciulim deci urechile, și să ne deschidem inimile. Poate mai am totuși o șansă să nu mor eutanasiat!

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire