pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

De vorbă cu Isus
- 3 februarie 2005 -

Parohia de care aparțin eu are biserică doar de câțiva ani. Mult timp s-a celebrat într-o școală din cartier, iar apoi, după ce s-a primit un teren de la primărie, pe acesta, în aer liber. Încă de atunci, pe terenul bisericii s-a amplasat o cruce de lemn, cu Isus răstignit, în mărime naturală. Chiar dacă de mult ne-am coborât în subsolul bisericii, iar Liturghia nu se mai face afară, crucea și Isus au rămas, veghind cartierul. Înfruntând soarele sau ploaia sau gerul sau ninsoarea, crucifixul uriaș stă acolo amintind că El este alături de noi, este în mijlocul nostru, chiar și într-un spațiu atât de prozaic precum cel în care se află acum, delimitat de o benzinărie, de un local McDonald și de o farmacie. De la înălțimea crucii, Isus asistă la forfota orașului, vede trecând pe lângă el oameni spre sau de la serviciu, școală, cumpărături, rude... unii râzând, alții tăcuți... un pestriț mozaic uman. Din când în când oamenii intră de pe trotuar pe terenul bisericii, unii doar ca să își plimbe câinii, dar alții pentru a pune o floare sau chiar pentru a se ruga.

Așa s-a întâmplat într-o dimineață, foarte devreme, acum câteva săptămâni. Trecând pe lângă biserică am văzut lângă crucifix o umbră. Privind mai bine mi-am dat seama că era un bărbat, în genunchi. Am rămas mirat, în nesimțirea mea, nu atât de gestul lui, cât cu gândul la hainele lui. Pe atunci solul nu era acoperit ca acum, de un strat frumos de zăpadă (vezi foto); dimpotrivă, pe tot terenul de lângă biserică era un noroi de evitat, de dragul încălțărilor cel puțin. În semiîntunericul dimineții nu mi-am putut da seama ce haine purta bărbatul, dar îmi era greu de conceput că cineva ar putea sta în genunchi pe noroi. Cum pășeam mai departe, în direcția mea, am sesizat că bărbatul se ridică, dând din buze: vorbea cu Isus. De la distanța la care eram, nu puteam auzi ce spune, dar bărbatul vorbea cât se poate de convins cu Isus din lemn. A început să se îndepărteze de crucifix, dar la tot la câțiva pași își mai amintea ceva, se întorcea spre Isus, și începea să îi vorbească din nou. Așa l-am lăsat, luând colțul după un bloc...

O fi vreun bețiv, pe cale să se întoarcă la nevastă, și care se roagă să nu o ia pe coajă, mi-a fost primul gând. Ce altceva puteam gândi, decât de rău!? Și de fapt cine dacă nu un bețiv ar fi putut îngenunchea în noroi!? Cine dacă nu un bețiv ar fi putut vorbi cu glas tare către un crucifix, chiar dimineață fiind, chiar dacă vorbele îi erau rugăciune!? Gândul m-a muncit apoi... Dacă nu era un bețiv? Dacă era pur și simplu un om cu probleme, care venise, în sinceritatea lui, să se roage? Lăsând la o parte preocupările de "gospodină" ("vai, cine spală pantalonii aceia cu noroi!?"), în minte mi-a rămas doar gestul omului: de a se pune în genunchi în fața crucifixului, chiar și fără pernița moale cu care suntem noi obișnuiți; de a se ruga Lui, cu voce tare, privindu-L în ochi, cu credința că nu vorbește cu un lemn, ci cu Cineva care îl poate ajuta, oricare i-ar fi fost necazul; de a se întoarce din drum pentru a-i mai adresa niște cuvinte, niște gânduri, fără teama ridicolului.

* * *

Imaginea acelui bărbat mă urmărește... Și poate faptul că scriu acum este o încercare de a scăpa de ea. Dar nu are cum să fie așa simplu, pentru că în viața mea totul este complicat. Mi-ar place la nebunie să îmi pot opri creierul. De exemplu noaptea când mă culc, să îl opresc, și nu să mă chinui ore întregi ca să adorm, căci creierul îmi este treaz și analizează, face planuri. Mi-ar place să îl pot opri când ajung la biserică, lăsând grijile la intrare; în schimb sunt invadat de presiunea sarcinilor neîndeplinite, sau sunt luat de valul unor noi idei, al unor noi proiecte. Sau când mă rog, ce bine ar fi să îl pot opri! În schimb creierul mă interoghează rapid: de ce să te rogi, dacă Domnul le știe pe toate? doar nu ai de gând să ceri ceva? și dacă vrei să te rogi, ce cuvinte vei folosi? Uite așa, multe dintre rugăciunile mele eșuează înainte chiar de a ajunge să mă pun în genunchi, sau pe scaun. Oare eu de ce nu pot să îngenunchez fără să mă gândesc la cât de murdar este pe jos? Oare de ce nu pot vorbi liber în rugăciune, fără să mă întreb de ce o fac sau cum să o fac? Oare de ce nu pot fi simplu, de ce rugăciunea nu îmi poate curge natural?

Sunt subiectul unui proces stupid: de la simplitatea copilăriei, am trecut prin școală, facultate, serviciu, pentru a ajunge omul complicat care sunt acum. Iar acum tânjesc să o pornesc pe drumul invers, spre vremurile dulci, trecute. Și cum să nu tânjesc spre simplitatea copilăriei când am doi copii a căror simplitate "urlă" lângă mine. Permiteți-mi doar două exemple. Acum o săptămână, strângând seara după copii, soția a observat într-o carte de colorat de la Pauline un desen cu botezul lui Isus. Fetița, în vârstă de șase ani, îl colorase frumos, dar pe pieptul lui Isus era o mâzgălitură ciudată... Privind mai atent am văzut că acolo era de fapt desenat un mic omuleț. Întrebând-o ce a făcut acolo, Teodora ne-a spus că s-a desenat pe ea, "să fiu și eu în inima lui Isus!" În fine, al doilea exemplu îl are în centru pe băiețelul nostru, de patru ani, care, când mergem la Liturghie, trăiește o adevărată frustrare că el nu se poate împărtăși. Acum două duminici, ieșind de la Liturghie, Matei a început să plângă. Când l-am întrebat de ce plânge, mi-a spus: "că eu nu l-am primit pe Isus!"

Mărturia bărbatului din acea dimineață... Mărturia copiilor mei... Mărturii ce izvorăsc din simplitate, și care nu îmi dau pace... Mă fac să tânjesc mai mult după simplitate. Și cu cât o caut mai mult, cu atât ajung mai perplex: este teribil de complicat să fii simplu!

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire