pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Mărturie despre viața sexuală (II)
- 20 ianuarie 2005 -

Am scris săptămâna trecută despre mărturia pe care suntem chemați să o dăm despre viața sexuală: că este ceva minunat, lăsat de la Domnul; trăită după planul lui Dumnezeu, ea este izvor de satisfacții pentru soți - fizice, psihice, spirituale -, precum și izvor de viață. Prea puțini gândim însă așa despre viața sexuală. Sunt mai multe motive, dintre care unul frecvent l-am invocat deja: (anti)mărturia dată de părinți sau, la modul general, de cei care ne-au influențat viața. Există însă și un motiv mai profund, care a afectat generații întregi, dar care - slavă Domnului - începe să slăbească în putere: mă refer la mentalitatea disprețuitoare față de căsătorie a, din păcate, prea mulți reprezentanți ai Bisericii. Subliniez că am spus "motiv" și nu "vină". Pe lângă că nu ne stă nouă în putere a-i judeca pe alții, mentalitatea oricui trebuie înțeleasă și în contextul timpului în care a trăit sau trăiește.

Dacă privim spre primele secole de creștinism, vom vedea că familia este o instituție nu tocmai prețuită. S-ar putea identifica și aici două motive. Primul ar fi concepția împământenită încă de la începutul creștinismului că viața de feciorie este superioară vieții de căsătorie. Într-un studiu despre ce se predica primilor creștini am găsit, cu oarecare stupefacție, următoarea listă a "ororilor căsătoriei", enumerate de predicatori fetelor tinere: rușinea și părerea de rău pentru infertilitate, disconfortul sarcinii, riscul de a avea copii, grija ce trebuie acordată apoi copiilor, îngrijirea casei, suportarea conflictelor în familie, neșansa de a avea un soț violent sau bețiv, teama constantă de a nu fi înșelată de soț, problemele financiare, iar la final văduvia. Iată ce tablou "îmbietor" era prezentat în acea vreme.

Al doilea motiv era credința puternică în iminența celei de-a doua veniri a lui Cristos. După înălțarea Sa la Cer, creștinii credeau cu convingere că Mântuitorul se va întoarce pe pământ în timpul vieții lor. Ce sens mai are, gândeau ei atunci, să ne căsătorim? Dacă lumea tot avea să se sfârșească, creștinii preferau să aleagă viața exclusivă de rugăciune. Acest mod de-a gândi a mers până acolo încât creștinilor s-a ajuns să li se spună "spărgători de căsătorii", căci adesea el sau ea, dacă nu amândoi, odată convertiți la creștinism, renunțau la familie pentru a se retrage în comunitățile călugărești. După două mii de ani, a doua venire a lui Cristos nu a avut încă loc. Poate va avea loc astăzi. Poate peste zece mii de ani. Nu știm, dar este cert că astăzi nu mai trăim cu mentalitatea primilor creștini.

Sfinții Părinți din primul mileniu, atât din Răsărit cât și din Apus, nu au avut niciodată o poziție foarte unitară privind căsătoria. Unii îi recunoșteau valoarea prin faptul că în sânul ei creația continua prin apariția de noi vieți. Alții considerau în schimb că porunca "Creșteți și vă înmulțiți" nu mai este de mult timp una de luat în seamă literalmente, ci că trebuie citită în cheie spirituală. Unii prețuiau familia doar pentru că asigura creșterea Bisericii, prin nașterea de fii. Dar cei mai mulți considerau căsătoria ca o a doua opțiune (ceva second-hand) pentru cei care nu se simt suficient de tari în credință pentru a rămâne feciorelnici. Într-o interpretare eronată a cuvintelor Apostolului Paul, logica spunea simplu: ești creștin de primă mână? atunci intri în cler sau în călugărie! dacă ești creștin de mâna a doua, atunci te căsătorești.

Poate sună dur ceea ce tocmai am spus, dar ecouri ale acelei mentalități se regăsesc și astăzi în Biserica creștină (și în cea catolică, și în cea ortodoxă...). Mai există unii care cred că prin căsătorie cei doi soți își asigură un cadru legal pentru desfrânare, un loc pentru eliberarea tensiunilor sexuale, și nimic mai mult. Cu timpul însă, mai ales odată cu recunoașterea sacramentalității ei, căsătoria a început să fie reconsiderată. Numărul afirmațiilor pozitive despre căsătorie a crescut, înțelegându-se tot mai multe lucruri bune și valoroase despre ea. S-a ajuns treptat să se vorbească despre vocația la căsătorie, schimbându-se locul acesteia din opțiune secundă a oricărui creștin, în prima opțiune... desigur pentru creștinul chemat la căsătorie. Astăzi se afirmă clar că și căsătoria este o cale spre sfințenie, la fel de validă ca preoția sau călugăria. Și, slavă Domnului, modelele de sfințenie în rândul familiilor nu lipsesc, chiar dacă nu ajung la fel de des ridicate la cinstea altarelor.

În rândurile de mai sus am gonit prin două mii de ani. Alții, pricepuți cu adevărat în teologie, ar putea expune acest parcurs mai bine, probabil în câteva volume. Eu am dorit doar să subliniez faptul că există o istorie lungă a percepției nu tocmai fericite asupra căsătoriei, cel mai adesea pornind chiar de la problemele legate de sexualitate. Discuțiile despre superioritatea fecioriei asupra căsătoriei au devenit însă tot mai nuanțate, iar exagerările au început să fie combătute chiar de Magisteriul Bisericii. Secolul trecut, prin Conciliul Vatican II și prin ultimii Papi, a marcat zorii unei noi viziuni. Și cel mai mult îi datorăm aceasta actualului Papă, Ioan Paul al II-lea, care a scris de-a lungul pontificatului său două treimi din tot ceea ce s-a scris vreodată în Biserica Catolică despre sexualitate și căsătorie. Impresionant, nu!?

Citirea documentelor, a articolelor sau a cărților ce prezintă viziunea înnoită despre sexualitate și căsătorie este una benefică, chiar și în cantitatea (foarte) mică în care există în limba română. Și dacă ar fi să mă opresc asupra unui singur aspect, acela ar fi revenirea la o expresie folosită de mai mulți Părinți ai Bisericii, și cu insistență de Papa Ioan Paul al II-lea: familia - Biserică domestică. Nu, nu este vorba de o paralelă: "familia este asemenea unei Biserici", ci de faptul că familia este o Biserică, una mică. Iată un adevăr ce trebuie să ne schimbe mentalitatea. Căsătoria se alege ca răspuns la o vocație, nu ca lipsă de vocație la preoție sau călugărie. Căsătoria este un sacrament continuu, ca și preoția. Nu se încheie odată cu ieșirea din biserică, de la cununia religioasă. Este un sacrament prin care, trăindu-l, soții pot obține constant harurile de care au nevoie pentru creșterea lor spirituală, dar și numerică, prin copii; nu doar creștere a fiecărui membru în parte, ci și creștere a familiei ca un tot unitar, ca o comunitate; pot obține harurile necesare pentru a crește în iubire, pentru a rămâne întotdeauna fideli, pentru depășirea dificultăților, pentru o căsnicie fericită, pentru a ajunge la sfințenie...

Din tabloul unei familii (a se citi al unei Biserici domestice) fericite, viața sexuală nu poate lipsi. De fapt sexualitatea, referindu-ne aici la unirea conjugală, se realizează tocmai în Biserica domestică! Doar în sânul căsătoriei poate avea loc apropierea în forma maximă și cea mai intimă posibilă între un bărbat și o femeie. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea despre actul conjugal dintre doi soți ca fiind "cea mai înaltă formă de iubire umană". Așa și este! Dacă ne contrariază, înseamnă că încă separăm sexualitatea de iubire. Sexualitatea conjugală este o formă de manifestare a iubirii, și trebuie să mărturisească iubirea. Astfel înțelege astăzi Biserica sexualitatea conjugală. Astfel trebuie să o înțelegem și noi. Formăm cu partenerii noștri pentru veșnicie Biserici domestice. "Mare taină!", spunea Apostolul Paul. "Mare taină!", spunem și noi.

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire