pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Copiii nu spun numai lucruri trăznite
- 9 decembrie 2004 -

La începutul acestei săptămâni l-am sărbătorit pe Arhiepiscopul Nicolae al Mirei din Licia, sfântul care, sub numele de Moș Nicolae, este atât de iubit de copii. Am frunzărit mai multe pagini (pe Internet) citind despre acest sfânt, despre această sărbătoare, despre diferitele obiceiuri asociate ei. A fost o lectură interesantă și printre multele lucruri noi despre care am aflat a fost și obiceiul alegerii Băiatului-Episcop. Atestat a fi existat încă din primul mileniu, probabil din a doua jumătate, acest obicei s-a menținut până în timpul Reformei, când, datorită exagerărilor, a fost suprimat, pentru ca acum să reapară tocmai în... Bisericile Reformei.

Parcurgând diversele surse pe care le-am găsit la îndemână am aflat că inițial în Catedrale, dar mai apoi, odată cu răspândirea obiceiului, chiar și în bisericile mănăstirilor sau în bisericile parohiale, în ziua Sfântului Nicolae (devenit de tânăr Episcop) era ales un Băiat-Episcop. Acesta lua locul Episcopului de regulă până în sărbătoarea Sfinților Prunci Nevinovați, de la sfârșitul lunii decembrie. Băiatul, ales fie din cor, fie din școala ce funcționa pe lângă biserică, era îmbrăcat ca un Episcop și prelua funcțiile Episcopului, desigur fără a celebra Liturghii, fără a spovedi ș.a. Acest obicei, spun unii, îi ajuta pe creștini să nu uite că trebuie să fie asemenea copiilor, că toți în fața lui Dumnezeu sunt egali, și deci nu există funcții care să înalțe. Trebuie să fi fost interesante acele zile, în care canonicii bisericilor preluau slujirile copiilor de pe lângă altar, în care Băiatul-Episcop stătea în tron, și predica chiar.

Faptul că acest obicei cunoaște o reînflorire în acești ani m-a făcut să mă gândesc cât de potrivit este oare. Am găsit de altfel pe Internet o predică de anul trecut a unui astfel de Băiat-Episcop și am citit-o cu interes. Nu, nu era ceva extraordinar în ea, dar nici de la Episcopi sau preoți nu îți este dat să auzi în fiecare zi o predică extraordinară. Dar gândindu-mă mi-am dat seama că cei mici au un alt stil de predicare. Obișnuiți să ridicăm privirea spre amvon, uităm că predicile pot să vină și de mai jos de nivelul privirii noastre. Dar și copiii predică. Așa se face că mi-am amintit diferite experiențe în care copiii, ai mei sau ai altora, mi-au oferit predici profunde. Una dintre ele, pe care am găsit-o într-o carte, are o legătură specială cu această perioadă și mi-aș permite să v-o repovestesc.

Este vorba de o întâmplare reală, povestită de o doamnă aflată înainte de Crăciun la cumpărături. În agitația de acolo, ea a auzit o mamă apostrofându-și fiica să nu mai bage obiecte în gură. Fetița, care avea în jur de cinci ani, i-a explicat că nu băgase nimic în gură, doar îl sărutase pe Isus: îl găsise într-o mică iesle, pe un raft. Privind spre ele, doamna a văzut că atât mama, cât și fiica, erau îmbrăcate sărăcăcios. Fetița i-a strigat atunci mamei, aflate la raionul de haine cu preț redus, că vrea să cumpere mica iesle cu Isus, pentru a o pune acasă. Răspunsul mamei a fost o nouă amenințare cu bătaia, pe care se părea că și vrea să o pună în practică. Doamna a întors capul, pentru a nu părea că le urmărește. A așteptat să audă probabil zgomotul unei palme, sau plânsetul copilei... Dar nimic... Când a întors mirată privirea, a văzut-o pe mamă îngenuncheată, suspinând de disperare, strângându-și în brațe fetița.

Fetița s-a speriat și a început să își ceară scuze, spunându-i mamei că nu mai cere nimic. Mama, la rândul ei, încerca să îi explice fetiței că nu au bani, dar că în ziua de Crăciun va primi vasele de jucărie pe care le dorea, iar la anul poate își vor permite și un brad adevărat. În acel moment de îmbrățișare-împăcare, fetița i-a spus mamei: "Știi ceva? Nu am nevoie de statueta cu pruncul Isus! Și știi de ce? Profesorul de religie ne-a spus că Isus trăiește în inimile noastre! Mă bucur că trăiește și în inima mea." Doamna care a asistat la toată această întâmplare, după cum ne spune chiar ea, a rămas marcată pentru totdeauna de cuvintele: "Isus trăiește în inimile noastre". O fetiță a reușit să îi graveze în suflet aceste cuvinte mai bine decât ar putea-o face mulți dintre preoți, pastori sau profesori de religie. Acolo, la magazin, ea a avut parte de o predică excepțională, de una care nu doar a încântat auzul ci i-a aprins sufletul.

Despre astfel de predici pot da mărturie mulți părinți. Cât despre obiceiul Băiatului-Episcop nu îmi este dat mie a mă pronunța, și nu știu dacă vom vedea vreodată acest obicei în parohiile noastre. Dar în familie, biserica domestică, este o idee bună ca în decembrie să îi privim pe cei mici cu o mai mare considerație, să îi privim, să îi ascultăm, să îi încurajăm să "predice". Mi se pare însă că adesea facem chiar pe dos: în loc să îi aducem în față, îi ascundem după un morman de cadouri; în loc să le insuflăm valorile creștine, îi învățăm de mici gustul consumismului, valoarea banului, fericirea adusă de obiecte materiale; în loc să stăm în prezența lor, îi gonim în altă cameră căci noi facem curățenie sau gătim. Micilor predicatori nu le dăm loc de... predică. Copiii nu spun numai lucruri trăznite. Faceți doar puțină liniște, și urmăriți-i. Iar dacă deja copiii Dvs sunt la casele lor, atunci depănați amintiri. Veți găsi și predicile.

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire