pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Apa de ploaie
- 13 noiembrie 2003 -

Acum câtea zile, într-o după amiază, mă întorceam de la părinți, de la Butea, îndreptându-mă spre Iași. Am luat la ocazie, în mașină, un bătrân din sat care venea la copii la oraș. Vremea era închisă și ploua. Era o ploaie măruntă mocănească, tare neplăcută. Nici ștergătoarele de parbriz nu ștergeau bine. Mașinile din fața mă stropeau. Îmi era și frig la picioare deoarece îmi intrase apă în pantofi. Aveam multe motive să fiu indispus. Din vorbă în vorbă îi spun moșului: "Ce vreme urâtă! Ce ploaie care numai necazuri ne face! Ce vreme anapoda!" La care moșul, țăran înțelept, mi-o taie scurt: "Părinte, e aur curat pentru pământul nostru! Gândiți-vă că vara asta am avut mare secetă. Iar acum se fac arăturile și însămânțările de primăvară. Asta-i ploaia minunată. Are grijă de noi Dumnezeu! Dacă nu ar ploua acum, ar fi iar vai de noi anul viitor. Asta e ploaie măruntă, care intră toată în pământ. Dacă ar fi una repezita, ar fugi repede la vale și pământul tot însetat ar rămâne. Cred că ați auzit că ne-au secat și fântânile astă vară. Doar așa dacă ar ploua mult straturile de apă s-ar reface. Asta-i ploaia minunată. Are grijă de noi Dumnezeu! Uitați-vă ce frumoase și negre sunt brazdele pline de apă. Acum vreo 2 săptămâni am arat un ogor, dar ieșea praf în urma tractorului. Dar acum e ploaia minunată și mă gândesc că brazdele mele arată tare frumoase....."

Și moșul m-a ținut într-un discurs simplu dar academic despre importanța ploii care pe mine mă enervase. M-am rușinat și am regretat că nu am fost capabil să văd minunăția și valoarea ploii reci de toamnă!

Constat acum un adevăr trist: trăind la oraș suntem într-un permanent pericol de a nu mai sesiza adevăratele valori ale naturii create de Dumnezeu. Apa e banală și o risipim cu mare ușurință. Suntem în pericolul atrofierii sensibilității față de ceea ce Dumnezeu ne-a oferit cu atâta bunătate. Ori acest bătrân, cu simțurile sale naturale și nealterate, a perceput cu exactitate valoarea apei ca dar al lui Dumnezeu.

Chiar mă întreb: un copil, care în viața lui a văzut doar robinete și conducte pentru apă, va reuși să înțeleagă ce e un susur de izvor? Va prețui frumusețea unui pârâiaș de munte, care curge cristalin printre stânci? Va ști ce este o fântâna de la marginea drumului pe care strămoșii au săpat-o cu trudă? Greu de zis!

În Scriptură este expresia: "Cine va oferi unui ucenic chiar și numai un pahar cu apă proaspătă va fi răsplătit ca un ucenic." Noi care avem apă din belșug (mă refer în România) nu vom înțelege suficient de bine ce mare valoare poate fi apa proaspătă. Dar în lumea orientală, în zone de pustiu, apa este vitală, salvatoare, miraculoasă. La noi nu cred că a murit cineva de sete, dar acolo, cu siguranță, da

Eram într-o zi cu câteva persoane în zona Marii Moarte, într-o expediție printre munții din Pustiul Iudeii. Era un traseu turistic destul de anevoios, printre munți până la niște cascade. Am plătit biletele de intrare și persoana de acolo ne-a întrebat: "V-ați luat apă de băut?" Noi am spus "da" deși eram patru persoane cu doar doi litri de apă. Ca să nu ne mai întoarcem înapoi ca să cumpărăm am plecat doar cu atât. Drumul a durat patru ore, pe un traseu foarte anevoios. Soarele era la 45 de grade. Apa s-a terminat, deși cu mare economie, în primele 2 ore. Nu vă puteți închipui cât ne-a ajutat această experiență să înțelegem adevărul din citatul de mai sus! Dar și ce importantă, ce vitală este această banală apă.

Pe de altă parte noi, românii, nu avem pustiu, nu putem face experiența pustiului. La noi totul e verde, apa este la discreție și îndeajuns. Oriunde vom găsi fântâni, izvoare iar la oraș...robinete! Cred că de aceea nu suntem așa de sensibili la calitatea ei de dătătoare de viață. Poate ne doare inima puțin doar atunci când e o secetă mai îndelungată. Ori în pustiu, sufletul beduinului se bucură pentru orice picătură de ploaie. Este convins că el, familia și animalele lui vor putea supraviețui datorită acelor picături de ploaie care vin din cer ca o mană cerească. El va putea să vadă în picăturile de ploaie, mult mai ușor ca noi, un dar al lui Dumnezeu.

 

Poate așa se explică și de ce în pustiu omul este mult mai predispus la rugăciune și la dialog cu Dumnezeu. Când nu ai cu ce trăi și ți se oferă ceva, abia atunci se observa calitatea de dar a bunului primit. Chiar și apa, care pentru noi nu are mare preț, pentru omul din pustiu ea este un miracol.

Oare de ce ne-am obișnuit să vedem valoarea unui lucru doar când nu-l avem? Părinții îi prețuim doar când pleacă dintre noi, lumina o prețuim doar când e întuneric, vederea e importantă doar când ne scade sau o pierdem, prețuim sănătatea doar când ajungem la spital, aerul e bun și prețios doar când ne înădușim. Și lista ar putea continua. Oare nu e vorba de o incapacitate de a mai vedea în toate acestea darurile lui Dumnezeu?

Și o întrebare: Ați mulțumit vreodată lui Dumnezeu pentru marele și minunatul dar al apei (fie ea și de ploaie)?

pr. Iosif Dorcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire