pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Singurătatea, bat-o vina!
- 25 noiembrie 2004 -

Ieri dimineață, la o oră foarte matinală, cineva a bătut puternic în ușă. Soția, mai trează la primele ore ale zilei, a sărit repede la ușă: era femeia ce face curățenie în bloc, agitată că descoperise pe pragul ușii noastre o pernă. Dormise cineva acolo peste noapte? Femeia era speriată de ideea că respectivul ar putea să mai fie undeva în bloc... Am rămas perplex: era posibil ca cineva să fi dormit în hol, la ușa apartamentului nostru? Deja în minte îmi treceau diverse scenarii: ce voi face diseară? Dacă persoana revine? O las acolo, pe prag? Sau (aoleu!) o invit în casă, pentru a-i oferi un culcuș? Dar un astfel de gest creștin nu ar periclita securitatea familiei mele? Ei bine, spre marele noroc al lașității mele, s-a dovedit că perna era a vecinilor din vizavi, deși nici acum nu știu cum a ajuns la ușa noastră.

Dar până să aflu că în seara următoare nu vom avea "oaspeți" pe prag, recunosc că m-a muncit gândul la cei săraci, la cei pentru care sosirea zăpezii acum câteva zile a însemnat deschiderea unui sezon teribil: al supraviețuirii împotriva frigului. M-am gândit la singurătatea pe care aceștia trebuie să o simtă. Mi-am amintit atunci de un documentar pe care l-am văzut de mai multe ori pe Discovery Channel: despre copiii sălbăticiți. Unul din cazuri s-a petrecut lângă noi, în Ucraina. O familie dezmembrată avea doi copii. În timp ce fetița fusese luată de niște vecini, sau rude - nu mai rețin exact -, băiatul locuia cu mama lui, care însă nu îi acorda atenție, și pleca lăsându-l singur și două săptămâni la rând. Și atunci unde a găsit copilul afecțiune? La câinii din jurul blocului. Până la doi ani, acel copil a trăit cu câinii, afară, la gunoaie, sau în casă, unde îi lua cu el. Nu știa să vorbească, dar comunica cu câinii. Umbla ca și câinii, mânca împreună cu câinii, se comporta ca un câine. Credeți că este greu de observat un astfel de comportament? Și totuși abia după doi ani, Serviciul de Protecție a Copilului din oraș a aflat și a intervenit. În momentul realizării reportajului copilul avea parcă vreo 4 ani, umbla în două picioare, dar încă nu stăpânea vorbirea și nimeni nu putea estima cât de gravă era problema. Iar aceasta s-a petrecut într-un oraș, nu undeva într-un colț de munte, într-un bloc, nu într-o cocioabă singuratică.

Astfel de drame ale singurătății nu au loc însă doar între cei săraci, ori doar între cei needucați. Mi-am amintit de o altă dramă care pe mine m-a impresionat, petrecută în 1992. Abia ieșiți din comunism, vă amintiți poate că la televizor aveam parte de porții serioase de "Benny Hill Show". Cu spectacolele lui piperate cu multe glume de un gust îndoielnic, Benny Hill era totuși o vedetă, și nu cred că nu vi-l amintiți. Și totuși, marea vedetă, marele comic, a murit în acel an singur. Părăsit de mai toți prietenii, a fost găsit mort în apartamentul lui, stând în fața televizorului, la patru zile după ce survenise decesul! La patru zile... Mă întreb dacă interesul sincer pentru persoana lui i-a determinat pe vecini să îl caute, sau mirosul...?

Trecându-mi prin minte aceste drame ale singurătății, nu am putut să nu mă gândesc la cât de binecuvântat sunt de Domnul că am o familie, că ne iubim, că ne avem unul pe altul. Societatea a pierdut conștiința valorii familiei, și dorește să peticească rănile de pe trupul ei, ca neghiobul care își tratează efectele, și nu cauza bolii. Îndrăznesc să spun, cu convingere, că societatea nu are altă soluție pentru însănătoșirea ei decât respectarea și sprijinirea familiei. Dacă familiile ar fi ajutate să rămână unite, nu ar mai fi copii pe stradă, nu ar mai fi bătrâni abandonați, nu ar mai fi violențe domestice ș.a. Este interesant în acest sens rezultatul unui studiu făcut de un antropolog britanic, pe optzeci de civilizații care au apărut și au dispărut de-a lungul a patru mii de ani. Studiul a descoperit un fapt care trebuie să pună societatea pe gânduri: fiecare dintre civilizații și-a început existența cu un set de valori morale conservatoare, punând accentul pe familie. În toate cazurile studiate, dispariția civilizației a fost precedată de pierderea valorilor, de destrămarea instituției familiei. Nu este oare evident spre ce se îndreaptă civilizația acestui început de mileniu trei?

Nenumăratelor drame din societate li se pot găsi diferite răspunsuri, unele cu efecte doar locale ori imediate, altele cu efecte mai de durată. Probabil acum, fiind în prag de alegeri, cu toții suntem orientați spre conducătorii politici, punându-ne speranța de mai bine în ei. Eu cred însă că speranța trebuie să ne-o punem în primul rând în noi, în familiile noastre. Opera începută de un Om, și de mâna de apostoli din jurul său, a ajuns un efect la scară planetară. Primii apostoli, sper că nu smintesc, au acționat ca un "virus". Și familiile au rolul lor de apostolat, de "virusare", tocmai în sensul de vindecare a acestei societăți bolnave. Familiile sănătoase vor sfârși prin a însănătoși familiile din jurul lor, care la rândul lor vor însănătoși familiile din jurul lor, care la rândul lor... Ce "molimă" frumoasă ar fi! De-ar conștientiza familiile puterea care stă în ele, chemarea pe care o au, așteptările pe care le are de la ele Domnul...

Nu știu ce voi face dacă într-o seară cineva va dormi pe pragul ușii mele. Mă rog lui Dumnezeu să mă ajute în acel moment să fac voia Lui, pentru a nu fi o ușă închisă ca cele pe care le-au întâlnit Iosif și Maria în drumul lor spre Betleem. Dar până atunci am ceva mai concret de făcut: să mă asigur că familia mea este sănătoasă și va rămâne așa, pentru ca nimeni, nici copii de-ai noștri și nici părinți de-ai noștri, să nu ajungă vreodată să doarmă în scara unui bloc.

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire