pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Ultimul tren
- 4 noiembrie 2004 -

În amintirea pr. P.A.

Într-o scurtă povestioară s.f. (permiteți-mi să mai rămân puțin în acest registru) se spunea că, odată ca niciodată, un om trăia într-un sătuc izolat, și nu era foarte mulțumit de viața sa. Din când în când mergea în gară pentru a se uita la oamenii care părăseau, unii pentru totdeauna, satul monoton și viața monotonă. Și își imagina că într-o zi se va urca și el într-un tren, va lăsa totul în urma lui, descoperind o viață care să-l pasioneze, să-l facă să se simtă viu, să simtă că trăiește.

Anii au trecut, și omul continua să mai vină pe la gară. Obișnuia să meargă în barul gării, de unde se uita la trenurile care plecau. Încerca să își facă curaj și, privind câte un tren, își spunea: "Voi pleca cu acesta." Rămânea însă în bar până când pleca și acel tren. Și următorul. Și tot așa. Până când, într-o seară, aflat în barul gării, i s-a părut că prinde curaj. În difuzoare se anunța plecarea trenului pe care îl vedea pe geam. "Gata!", și-a spus. "Voi pleca cu acesta!" Ceva îl oprea totuși. "Trebuie să merg, să nu scap și acest tren", s-a încurajat el, pornind spre ghișeul de bilete. Privind însă spre tren, vede că tocmai pleca. "Nu-i nimic, îl iau pe următorul care pleacă", și-a spus el, fără să îi pese de destinație, dornic de un singur lucru: să plece. Ajuns la ghișeu, cere un bilet la următorul tren. Vânzătorul îi răspunde: "Ne pare rău, acesta a fost ultimul tren." Omul, încrezător, îi spune: "Nici o problemă dacă astăzi nu mai sunt trenuri. Dați-mi un bilet la următorul tren. Voi aștepta în gară până când va veni." La care primește răspunsul vânzătorului: "Nu m-ați înțeles. Acesta a fost ULTIMUL TREN."

Punct. Povestea nu mai continuă, lăsându-ne pe noi să ne imaginăm disperarea omului care a lăsat să treacă atâtea trenuri, până când a plecat și ultimul, descoperindu-se acum blocat pentru totdeauna în acel sat, capăt de linie.

...

Lăsând s.f.-ul la o parte, următorul fapt este cât se poate de real: cineva foarte drag mie și-a pierdut sora acum mulți ani. Ultima dată când a văzut-o, o condusese la gară, dar nu a stat până a plecat trenul, căci se grăbea să ajungă undeva. Și astăzi regretă că nu a rămas cu ea în gară până la final, neștiind atunci că pentru sora sa acela era ultimul tren, neștiind că acelea erau ultimele momente petrecute împreună.

Primele zile din noiembrie ne-au adus mai vii în memorie amintirile despre cei dragi. Mi-am amintit și eu de un om care pentru mine a însemnat foarte mult și pe care îl vedeam aproape zilnic. Apoi, datorită vârstei, a rămas "sechestrat" în perimetrul locuinței lui, iar eu, cu toate că îi datoram atât de multe, nu l-am vizitat niciodată, mulțumindu-mă să aflu despre el de la alții. După vreun an, a murit. Vestea morții lui în mintea mea a sunat atunci astfel: "ai pierdut ultimul tren, șansa de a-i mulțumi pentru ce a făcut pentru tine, de a-i mulțumi pentru dragostea ce ți-a purtat-o, de a-i mulțumi pentru că a crezut în tine când alții nu au făcut-o". Am plâns, recunosc, în liniștea unei nopți, apăsat de trenul scăpat.

Vedem adesea aceste trenuri, care îi iau dintre noi pe cei dragi. Îi conducem la gară, plângem cel mai adesea, și le dorim pasagerilor ca la stația Purgator să nu stea prea mult, pentru a ajunge rapid la Destinația care sperăm să le fie Raiul. Întorcându-ne apoi la casele noastre, reflectăm pentru câteva minute la acel Tren, după care ne alungăm rapid gândurile, ca pe ceva rău, și ne spunem în sine: "Mai avem timp până atunci." Dar la un moment dat, ne sună ceasul! Ups, suntem în gară! Ce ne facem? La ghișeu ni se spune că nu putem lua bilet pentru că bagajul păcatelor este peste limita admisă în tren! Reușim să scăpăm de bagaj în timp util pentru a nu auzi teribila sentință că am pierdut Trenul?

...

Povestea ultimului tren m-a impresionat mult, atunci când am citit-o prima oară. Ea trage un semnal de alarmă, dar dacă doar atât vedem - semnalul -, cădem într-o viziune fatalistă, care din păcate ne caracterizează prea adesea. Uităm că omul din poveste are și opțiunea mersului pe jos, pentru a părăsi satul (chiar dacă îi va lua luni întregi), sau că poate să își schimbe viața și să trăiască altfel tocmai acolo unde se află. Uităm că cel drag, față de care nu am ajuns să ne exprimăm sentimentele pe când era alături de noi, este în continuare în comuniune cu noi, și deci putem da glas gândurilor noastre. Dar mai ales în problema mântuirii, nu ne dăm seama că nu trenul pleacă prea rapid, ci noi ezităm, amânăm să ne pregătim pentru plecare, ca și cum moartea ar fi ceva statistic, un eveniment ce are loc doar după o anumită vârstă.

Există în viață trenuri pe care dacă le-am pierdut, sunt pe veci pierdute. Există însă și trenuri pe care, cu aripile speranței creștine, le putem prinde chiar și când totul pare pierdut, când ne apucă disperarea. Un discernământ făcut cu credință ne poate ajuta să înțelegem când și ce avem de făcut. Și de fapt "a face", "a avea curajul de a face" mi se pare că este cheia poveștii, și nu "ultimul tren". Cauza regretului pe care îl trăiesc și astăzi nu este aceea că prietenul meu s-a dus, ci că eu nu am acționat, nu l-am vizitat. Am stat, ca omul din poveste, în bar, privind pe geam și ezitând. Dar nu mai vreau să repet povestea. Vreau să nu mă apese gândul ultimului tren, ci să mă însuflețească curajul de a acționa - în relațiile cu ceilalți, și în schimbarea propriei vieți. Nu doar pentru a nu regreta mai apoi, cât mai ales pentru mulțumirea și împlinirea pe care le voi simți în momentul prezent.

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire