pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Povara cunoașterii
- 28 octombrie 2004 -

În perioada liceului și în primii ani de facultate, am fost un mare devorator de literatură science-fiction. Apoi, odată cu apropierea de Biserică, acest gen de literatură a intrat pentru mine într-un con de umbră, căci descoperisem un "science-fiction" mai de calitate, pe cât de fantastic, pe atât de adevărat, cel îl avea ca personaj central pe Cristos. Regăseam multe dintre ingredientele genului meu favorit: un Om care venea de altundeva; care făcea minuni ce demonstrau că avea niște puteri uimitoare, cea mai grozavă minune fiind cea din mormânt, când a dispărut parcă printr-o explozie radioactivă lăsând urme vizibile și astăzi pe giulgiu; care în urma lui a instaurat o societate ce în timp s-a răspândit pe întreg pământul. Desigur, în timp, perspectiva aceasta de roman s.f. s-a cernut. Am ales să mă ancorez în cea mai pură realitate: viața în Cristos.

Îmi amintesc însă și acum cu plăcere de vechile lecturi. Printre ele a fost și un roman al lui Poul Anderson, cu titlul "Povara cunoașterii" și subtitlul "Ziua în care a început schimbarea". Cartea explorează următorul scenariu: cum ar fi dacă noaptea trecută a avut loc un ciudat fenomen care face ca de astăzi toți oamenii să fie mult, mult mai inteligenți. Retardatul de ieri are astăzi IQ-ul unui doctor în științe. Omul inteligent este de n ori mai inteligent. Și până și animalele par a fi mai inteligente... Poul Anderson reușește să analizeze cu mare finețe un astfel de viitor, cu toate consecințele lui: omul de la lift devine plictisit de viața lui și vrea să facă facultatea; cei care zi de zi făceau o muncă mecanică, au nevoie de ceva mai mult, așa că în halele de producție li se difuzează prin stație conferințe elevate; oamenii inteligenți găsesc soluții la ceea ce căutau de ani de zile, descoperind în același timp noi întrebări, pe care nu și le-au pus vreodată... Nu, nu am intenția să fac reclamă romanului, așa că nu voi mai povesti despre el.

Această idee, a poverii cunoașterii, m-a urmărit mult timp. Iar intrând în Biserică, am început să îi simt consecințele. Provocat de un preot, m-am integrat într-un grup de tineri creștini, cu care mă întâlneam cu bucurie, și datorită căruia am și început apoi să merg la Liturghie. Dar mergeam nu duminica, ci vineri, când se întâlnea grupul și erau discuții după Liturghie. Preotul mi-a spus apoi că pot merge oricând la Liturghie, este bine cât mai des, dar duminica este obligatoriu. Credeți că m-am dus? Da' de unde! Deși mi-a spus că nu este o dorință sau un ordin al lui, ci este o poruncă a Bisericii, nu eram gata să accept. Și totuși, nu te poți întâlni cu Cristos iar acest fapt să nu lase urme. Am început să înțeleg că El mă chema la Sfânta Liturghie, că era dorința lui de a sfinți duminica prin această participare. Ups!, povara cunoașterii începea să se simtă. Același preot, instrument al lui Dumnezeu pentru convertirea mea, mi-a pus apoi în față capitolul 6 din Evanghelia lui Ioan, începând cu versetul 48: "Eu sunt pâinea vieții". În următoarele versete Isus îmi repeta, de la un rând la altul, - parcă aș fi fost greu de cap! dar de fapt eram! - aceeași idee: că cine mănâncă din Trupul său și bea din Sângele său, are viață veșnică. Ups!, din nou povara cunoașterii... Nu mai puteam da înapoi, odată ce știam condiția pentru viața veșnică, așa că, după ceva timp, am primit sacramentele Spovezii și Împărtășaniei.

Deja înțelegeam tehnica acelui preot minunat. Asemenea semănătorului, aștepta momentul prielnic să arunce în mine sămânța. Sau, dacă e să ne întoarcem la Poul Anderson și la al lui roman, căuta ocazia să îmi pună pe umeri povara cunoașterii. Mai târziu mi-am dat seama că acesta este de fapt unul dintre elementele pedagogiei lui Dumnezeu: prin Cuvântul său, ne pune pe umeri povara cunoașterii. Dacă până ieri nu știam ceva, dar astăzi știm, avem două opțiuni: facem pe proștii și ignorăm, sau ne asumăm ceea ce tocmai am aflat. Iar dacă ne asumăm, cunoașterea nu mai este povară, ci eliberare. Vrem, nu vrem, cu toții am auzit de Cristos. Facem pe proștii - cum am făcut eu atâția ani - sau încercăm să aflăm cine este Acesta despre care se vorbește atât de mult? Atâția oameni umplu duminică de duminică biserica - sunt ei proști și noi deștepți, sau există un adevăr pe care nu vrem să îl aflăm? Cristos ne cheamă să îl mâncăm, și totuși atât de mulți creștini vin la Masa de duminică fără să consume nimic! Se fac că nu au auzit chemarea lui Cristos dar, vor, nu vor, povara cunoașterii apasă asupra lor.

Și câte alte poveri nu ni se adaugă cu fiecare mers la Liturghie, când auzim că Mântuitorul ne cere să ne iubim dușmanii, sau când auzim că suntem fii ai lui Dumnezeu, sau când auzim că suntem chemați să îl mărturisim pe Cristos. Ni se adaugă poveri și cu lecturile spirituale sau văzând exemplele vii de lângă noi: cunoaștem noi realități, noi adevăruri. Chiar dacă nu vorbim despre ceva fizic, cu masă, cunoașterea are greutatea ei. La finalul vieții putem ajunge gârboviți de cunoaștere. Sau putem să ne-o asumăm, să transformăm ceea ce știm (teoria) în trăire cotidiană (în practică adică). Atunci, mă repet, știu, cunoașterea devine eliberare. Mulțumim lui Dumnezeu, trăim într-o relativă libertate religioasă, așa că scuza că "nu am știut" (de Biserică, de Cristos, de porunci) nu va funcționa, ci la judecată ni se va spune "ai știut, doar că ai ales să ignori ce ai știut". Și dacă am trăi pe o insulă, pe Dumnezeu l-ar mărturisi natura, și tot nu l-am putea ignora...

Preoții pun pe umerii noștri povara cunoașterii adevărurilor creștine atunci când ne citesc din Sfânta Scriptură, ori când predică. Și cateheții ne pun pe umeri povara cunoașterii atunci când ne învață fundamentele credinței și ale vieții creștine. Fiecare creștin este chemat să vestească Împărăția lui Dumnezeu, prin cuvânt și faptă, și aceasta înseamnă a pune pe umerii subiecților vestirii - membrii familiei, colegii de școală ori serviciu, ceilalți - tocmai povara cunoașterii. Este opțiunea lor să transforme ceea ce au aflat din povară în eliberare. Pentru creștini în general, "Ziua în care a început schimbarea" poate fi considerată cea a întrupării Domnului. Dar în parte, pentru fiecare dintre noi, "Ziua în care a început schimbarea" este fiecare zi, cu momentele și experiențele ei din care am învățat ceva.

Mă iertați că m-am lungit, dar am avut atâtea să vă spun. Evident, pentru a vă pune pe umeri povara cunoașterii. După cum mi-au pus-o și mie alții. Mulțumesc pentru înțelegere.

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire