pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Lecția cimitirului
- 06 noiembrie 2003 -

Început de noiembrie. Frigul începe să străpungă până la oase, ploile reci ne deranjează plimbările, soarele e din ce în ce mai zgârcit cu noi, zilele se scurtează vizibil, natura amorțește... În acest decor sumbru Biserica ne face o invitație de excepție: să medităm unul dintre cele mai controversate mistere: cel al morții. Și nu oriunde, ci la cimitir.

Noiembrie începe cu două zile aparte: Ziua tuturor sfinților și Ziua tuturor credincioșilor răposați. Cu ce am putea noi compara aceste zile? Poate doar cu ziua de Vinerea Mare și de Paști pentru că atunci vorbim despre morți, mormânt, înviere. Dacă aceste zile de la începutul lui noiembrie nu le-am fi avut, ele ar fi trebuit inventate. Sunt unice, creatoare de comuniune, pline de mister, dar și pline de sens din multe puncte de vedere.

Când eram copil, nu știu de ce, dar aveam oroare chiar și numai să trec pe lângă cimitir. Îmi era frică de cimitir. Nici la înmormântări nu mergeam aproape niciodată, decât la rude. Însă îmi amintesc că mergeam cu plăcere doar când o însoțeam pe mama "la slujit". În ajunul "slujitului la cimitir" ea făcea niște colaci mari și frumoși. Îmi amintesc că lua 2-3 colaci, două ștergare foarte frumoase, multe fructe, lumânări și, cu toate cumnatele, mergea la cimitir. Mă lua și pe mine în acea zi. Și nu mi se părea cimitirul trist ca altă dată. Era multă lume. Nimeni nu plângea. Așteptam cu răbdare multe minute bune să vină un preot și la mormântul bunicului meu. Țin minte acele zile ca pe adevărate sărbători. Doar o data știu că a venit o ploaie puternică și am plecat repede acasă.

Zilele acestea am fost iar la cimitir și am retrăit clipele de care vă vorbeam. Dar acum, ca preot, văd cimitirul cu alți ochi. Are atâta frumusețe, atâta încărcătură emoțională, atâta istorie! Chiar farmec, aș putea spune.

Ce se întâmplă, de fapt, la cimitir?

Mai întâi se trăiește aici un act de credință: cred că cei care intră în cimitir, chiar dacă nu o spun, au în inimă și în rugăciunea lor o convingere că morții lor vor învia, că trebuie să ajungă în paradis.

În al doilea rând este un moment de rugăciune: familia întreagă, adunată ca o coroană vie în jurul mormântului părinților, se roagă, împreună cu preotul, pentru cei dragi. Este impresionant să auzi un cor de 10-15 persoane care pronunță răspicat, în jurul mormântului, rugăciunea TATĂL NOSTRU.

Apoi la cimitir se trăiește un moment de recunoștință. Toți suntem plini de datorii față de părinții și strămoșii noștri care sunt în mormânt. Poate înainte de a muri nu ne-am priceput, sau nu am avut ocazia să le mulțumim pentru tot ce ne-au oferit: viață, credință, frați. Poate nici nu știm cui să-i mulțumim pentru acest lucru. Chiar mă întrebam în aceste zile: oare cui ar trebui eu să-i mulțumesc că m-am născut și sunt catolic? Dar în aceste zile, prin prezența noastră la cimitir, prin rugăciunile și pomenile noastre, noi le spunem tuturor un mare MULȚUMESC.

În al patrulea rând prezența la cimitir este și o faptă de caritate. Sunt atâția răposați care nu mai au pe nimeni, sunt uitați de toți. Sau au murit pe front și nu au nici un mormânt Ori am văzut că foarte multă lume insistă în rugăciuni "pentru cei uitați" sau "pentru cei la care nu se mai gândește nimeni". Oare câte suflete din purgator se bucură în aceste zile datorită rugăciunilor noastre?

În al cincilea rând la cimitir se creează frumoase și emoționante momente de comuniune. Frați și rude se întâlnesc chiar la mormântul părinților. Poate în alte zile nu găsesc așa motiv nobil să se întâlnească. Dar aici părinții din mormânt sunt cei care îi adună. Și aici se deapănă din nou frumoase amintiri de familie. Ba chiar de multe ori am auzit expresii: "Mama, înainte de a muri, a spus...." sau "Vă amintiți că tata ne repeta adesea....". Repet, sunt momente pe care nu le putem trăi cu atâta intensitate în altă parte.

Dar cimitirul în sine este cea mai personală și mai concretă carte de istorie. Noi toți avem în spatele nostru o istorie proprie, o genealogie, niște strămoși. Nu am apărut dintr-o dată și din senin în lume. Datorăm cuiva prezența noastră. Istoria noastră, genealogia noastră e dăltuită pe crucile din cimitir.

Acum câțiva ani a apărut monografia unui sat din Moldova. Un elev, originar din acel sat, care învăța la Roman, găsește, din întâmplare această carte. O răsfoiește și pe o pagină vede scris numele străbunicului său. Nu vă imaginați cât de repede a alergat acasă ca să arate părinților marea descoperire. Poate numele bunicilor noștri nu sunt scrise într-o carte, dar sunt sigur scrise în cartea de istorie a cimitirului din sat. Și nu e o istorie trucată, nu e o istorie interpretată ci e una adevărată, concretă.

În alte țări există multe sanctuare în care sunt venerate trupurile diferitor sfinți. Noi, în România, nu avem sanctuare cu trupuri de sfinți, deși sfinți avem mai mulți decât alții, chiar dacă nu sunt declarați oficial. Ori această mulțime imensă de sfinți ai noștri sunt în cimitire. De aceea, cimitirele sunt marile noastre sanctuare, unde odihnesc sfinții noștri. Are cineva curajul să afirme că cimitirul săracilor de la Sighet nu e un adevărat sanctuar? Acest pământ îmbibat cu sânge de martir e cel mai frumos și mai sfânt sanctuar al României! Cimitirele noastre, pline cu mărturisitori ai credinței în vremuri grele, sunt sanctuarele cele mai dragi și mai scumpe inimilor noastre.

Dacă nu ați fost încă la cimitir, mergeți și vă umpleți inimile și sufletele de emoție, de credință, de comuniune, de bucurie și de har. Cimitirele sunt adevăratele noastre sanctuare!

pr. Iosif Dorcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire