pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Lumânarea
- 13 mai 2004 -

Într-o zi vine la biroul parohial o cerșetoare. Nu mi-a cerut nici bani și nici ceva de mâncare. Mi-a cerut doar să-i dau trei lumânări. Am întrebat-o de ce vrea tocmai lumânări. Și mi-a răspuns: "Una vreau să o duc la mormântul mamei mele. În fiecare lună aprind o lumânare pe mormântul ei. Dar merg să o aprind seara ca să se vadă cât mai departe flacăra lumânării mele. A doua o păstrez pentru Noaptea de Paști. Vreau să am și eu o lumânare aprinsă cum are toată lumea. Iar a treia o duc în bordeiul meu. Eu nu am curent electric și până adorm îmi fac rugăciunile mele la lumina ei și mă uit ce frumos arde." M-am mirat, dar i-am dat dreptate!

Ce banală a devenit lumânarea! E atât de simplă! Ba chiar ne deranjează, mai ales când ne picură pe mână sau când ea se sfărâmă. Ne mai și enervăm când o lumânare de mai slabă calitate scoate fum înecăcios. Și totuși în urma discuției cu cerșetorea, mi-am dat seama că lumânarea este parte integrantă a vieții creștine. În noaptea de Paști lumânarea este în centrul atenției. Lumânarea pascală este sfințită, este tămâiată, este purtată în procesiune, este simbol al lui Cristos cel înviat. Apoi rămâne lângă altar pe tot timpul Paștelui. Ce importantă e o lumânare!

Ba chiar Biserica are și o sărbătoare a lumânărilor, la 3 februarie: sunt aduse la biserică, sunt sfințite și apoi purtate in casele oamenilor. Ce sfântă e o lumânare!

Când eram copil eram fascinat de un ritual popular legat de înmormântare. Erau în sat la noi câteva femei care aveau talent în a confecționa dintr-un bulgăre de ceară un fel de colac-lumânare, care se punea la căpătâiul mortului. Și urmăream cum acea lumânare se consumă iar cineva dintre rude avea grijă sa mai desfășoare din acea lumânare încolăcită. Nici azi, de fapt nu ne putem imagina o înmormântare fără lumânări. În mentalitatea oamenilor lipsa lumânării la căpătâiul muribundului este considerată o mare nenorocire. Am observat că unii nu pun problema dacă cel răposat a fost spovedit și împărtășit, ci totul este dacă a murit cu sau fără lumânare. Interesantă estimare a lumânării!

Îmi mai amintesc ce sărbătoare era aprinderea lumânărelelor din pomul de Crăciun. Era un veritabil moment festiv. Nu dura mult arderea lor dar toți erau cu ochii spre aceste lumânărele care parcă dădeau mai multă viață brăduțului. Beculețele nu vor avea niciodată farmecul lumânărelelor. Aceste, puse in priză ard mereu, dar cine le ia în seama?

Nici la celebrarea unor sacramente nu lipsește lumânarea: e un fel de "martor" la aceste celebrări ale botezului, ale euharistiei, sau căsătoriei. Am cunoscut un preot care, atunci când se ruga breviarul sau rozariul în camera sa, aprindea o lumânare. A fost întrebat de ce face acest lucru și a răspuns: "Aprind lumânarea pentru că mă ajută să mă concentrez mai bine la rugăciune. Privesc atent cum se chinuie săraca să-mi ofere puțină lumină, iar gândurile mele, atrase de flăcăruia ei, nu mai zboară în altă parte." I-am dat dreptate acestui prieten.

Lumânarea nu lipsește nici la procesiuni. Ce minunată e o procesiune de seară, cu multă lume, când se vede o mare de luminițe minunate! Într-un sat, după liturghia din Noaptea de Paști, parohul îndemna comunitatea ca toți, cu lumânările aprinse, să meargă în procesiune la cimitir. Dacă vremea era prielnică, nu vă puteți imagina ce procesiune minunată avea loc. Apoi, ajunși la cimitir, toți se împrăștiau pe la morminte și înfigeau în țărână câteva lumânări. Cimitirul devenea, pentru puțin timp, un loc feeric în miez de noapte!

Lumânarea este și un frumos simbol al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumină trebuie ca încet-încet să se consume. La fel și creștinii (cărora Isus le-a spus "Voi sunteți lumina lumii"), pentru a fi lumină pentru cei din jur, pentru a fi coerenți și a-și trăi corect credința, trebuie să se jertfească, să ofere ceva din ei, să se consume în fiecare zi câte puțin.

Lumânarea se mai aseamănă nouă oamenilor și prin fragilitatea sa: se rupe atât de ușor, se sfărâmă, și totuși oferă ceea ce nu poate oferi nici piatra, nici apa, nici pământul: flacără, pentru a fi lumină și căldură lumii.

În singurătate, când rămânem singuri, în sobrietatea și tăcerea cămăruței noastre, o lumânărică ne poate deveni un prieten, un însoțitor. Flăcăruia ei, poate ați observat, pare o săgeată care indică mereu cerul.

Și încă ceva. Ce coincidență frumoasă: în limba română, spre deosebire de alte limbi, numele banalei lumânări vine tocmai de la cuvântul "lumină".

pr. Iosif Dorcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire