pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Frații de după gratii
- 22 aprilie 2004 -

Când eram seminarist, cineva ne-a povestit istoria părintelui iezuit Godo. Acest minunat preot, ni se spunea, a fost, la un moment dat, arestat. După un timp i-a venit și ziua eliberării. Când gardienii i-au spus că este liber și poate să meargă acasă, părintele Godo ar fi zis: "Eu nu vreau să părăsesc închisoarea pentru că și oamenii de aici au nevoie de mine, au nevoie de preot!" M-am bucurat, la vremea aceea, ca seminarist să aud o asemenea afirmație și mi s-a părut admirabilă. Mai târziu l-am cunoscut puțin pe părintele Godo. La o întâlnire l-am întrebat dacă e adevărat ceea ce auzisem eu și el mi-a confirmat. În acest caz se vedeau împlinite cuvintele lui Isus: "Am fost în închisoare și voi ați venit la mine." Pe de altă parte atunci când a fost în închisoare părintele Godo, erau acolo și mulți oameni nevinovați, deținuți pe considerente politice sau religioase. Și, permanent în istorie au fost oameni nevinovați în pușcării: profeți, Ioan Botezătorul, apostolii, creștinii primelor secole și mulți alții. Închisorile noastre, după 1948, au fost pline de episcopi, preoți și toată elita societății noastre...

Acum câteva zile, imediat după Paști, am avut ocazia de a trece, pentru câteva ceasuri, împreună cu alți preoți, poarta penitenciarului pentru a face puțină sărbătoare și celor privați de libertate. Adevărul e că am mai intrat de câteva ori, dar de fiecare dată m-am simțit foarte stingher.

Intrând în închisoare te copleșesc o mulțime de sentimente. Mai întâi ai senzația că intri într-o altă lume, una care nu îți aparține: peste tot gratii, lacăte, paznici, curți îngrădite, paznici și păziți, haine pe care nu le vezi pe stradă, fețe triste, posomorâte, oameni care ridică tonul și oameni care se sfiiesc chiar și să ridice ochii, polițiști la toate colțurile și la toate intrările, controale peste controale, umiliți și umilitori, duritate, țipete, haine ponosite, lacrimi și... uneori regrete! Câteodată mai ai și nefericita surpriză de a întâlni, printre cei închiși, cunoștințe sau... chiar prieteni.

Au fost adunați într-un club toți cei care erau catolici. Am încercat să-i cunoaștem cât de puțin. Am stat de vorbă cu ei. Fiecare are o poveste a sa. Am privit îndelung fețele lor: Erau fețe de oameni adevărați, chiar dacă uneori sunt considerați mai puțin oameni: privați de unele drepturi, privați de libertate, respinși de rude, uitați de prieteni. Au aceeași dorință de a vorbi, de a se destăinui, de a plânge, de a zâmbi (e adevărat că mai rar și puțin amar, pentru că și atunci când zâmbesc ei sunt puțin triști).

Le place să cânte. La un moment dat părintele, care merge de obicei la ei, a spus ca să se cânte doar două strofe dintr-un cântec la liturghie. Dar unul din mulțime a întrebat: "Părinte de ce să nu cântăm toate patru strofele?" Apoi le-au cântat pe toate. Le place să facă artă. Clubul lor e plin de tablouri (în special icoane) și sculpturi.

În general, toată lumea îi acuză pe acești nefericiți oameni spunând: "Au ajuns aici din vina lor. De ce au făcut cutare și cutare faptă, de ce au încălcat legea? Dacă erau corecți nu ajungeau acolo." Poate să fie adevărată această acuză, dar... eu mai afirm că nu sunt singurii vinovați. Mai întâi cred că unii dintre ei sunt în închisoare nevinovați, datorită unor greșeli judiciare. Ce vină aveau episcopii, preoții noștri care până nu de mult au populat închisorile? Chiar în aceste zile ziarele prezentau cazul unui om care a făcut degeaba 11 ani de închisoare. În al doilea rând mulți au fost doar complici involuntari la o anumită faptă. Alții au luat asupra lor vinovăția altuia pentru a salva soția sau un frate...

Alții poate n-au avut părinți, un tată și o mamă care să-i învețe. Unde e vina lor că părinții nu și-au făcut datoria? E vestit cazul unui condamnat la moarte, care înainte de a fi executat a făcut o afirmație zguduitoare: "Eu nu am avut o mamă. Dacă aș fi avut lângă mine o inimă de mamă iubitoare și învățătoare, azi nu aș fi fost aici!" Prea ne-am obișnuit să împărțim lumea în două: cei din arest sunt vinovații iar noi din afară suntem nevinovații. Mi se pare o judecată și o condamnare total injustă. De ce? Pentru că și noi suntem vinovați de multe ori pentru că acești frați ai noștri sunt după gratii.

Poate dacă ar fi găsit în noi niște prieteni care să-i ajutăm într-un moment greu al vieții, nu ar fi făcut un pas greșit în viață. Dacă un tată de familie cu șase copii ar fi avut un loc câștig decent, nu ar fi furat sau nu ar fi lovit pentru a aduce ceva de mâncare la copii. Dacă un tânăr ar fi avut un prieten sau un îndrumător bun, într-un anumit moment nefast al vieții, nu ar fi căutat prieteni răi. Dacă cutare și cutare nu ar fi găsit prieteni de pahar, nu ar fi ajuns bețiv și apoi infractor. Dacă tânărul de 18 ani, scos afara din orfelinatul de copii, ar fi avut măcar o locuință, nu ar fi ajuns după gratii. Dacă m-aș fi oprit măcar o data (eu ca preot) să-l întreb pe omul necăjit de pe stradă ce îl doare, poate și-ar fi găsit o speranță... Dacă...dacă...dacă...

Dar e mai ușor să mă disculp și să spun: "el e vinovat, să-și tragă pedeapsa." Și totuși sunt niște oameni. Au și ei dreptul la o șansă, au dreptul la o reabilitare. Și Isus prefera vameșii și păcătoșii, cunoscându-le inima mai deschisă și mai capabilă de convertire. Și frații noștri de după gratii au dreptul de a fi iertați și de a fi iubiți. Poate au ajuns aici pentru că niciodată nu au fost iubiți. Să le mai dăm o șansă...

pr. Iosif Dorcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire